Impactul intrării lui Victor în politică asupra familiei noastre a fost unul însemnat. Asupra sănătății sale – de asemenea, dar acesteia și luptei noastre pentru ca Victor să fie sănătos, îi voi acorda un alt capitol.
Deocamdată vorbim despre cariera lui de politician, dar – atenție! – privită doar din perspectiva familiei : a mea, a lui Viky și a celor apropiați. Și pentru a-mi îmbina amintirile cu un alt bine cunoscut cântec al cantautorului Victor Socaciu, vă voi vorbi puțin despre “Mama lor”, melodia ce a dat și titlul albumului apărut în 2002. Am făcut aceasta precizare pentru a atrage atenția asupra faptului că melodia nu are de a face cu prezența lui Victor în structurile politice ale țării (întâmplată mult mai târziu, abia în 2008), ci doar cu spiritul său de luptător.
2002 a însemnat pentru Victor o mare victorie în planul carierei sale muzicale. Prin virtutea meseriilor 
noastre, aveam o mulțime de prieteni și colaboratori din lumea artistică. Unii – extrem de valoroși, alții…inși care doar “au știut să se descurce”. Țin minte că ne-a vizitat, la un moment dat, la o cafea, unul din compozitorii României, al cărui nume chiar nu contează, pentru că el va rămâne oricum un ilustru “anonim”. La un moment dat, musafirul nostru a pomenit, in trecere, despre calitatea sa de membru al Uniunii Compozitorilor. Informatia mi-a rămas liptă de o circumvoluțiune și, după plecarea respectivului, în timp ce Victor spăla ceștile de cafea iar eu le puneam la loc, l-am întrebat : “- Auzi ? Dar tu…de ce nu ești membru al Uniunii?!?” Victor a tăcut o clipă, căutând răspunsul potrivit. “- Păi…nu m-am gândit. Oricum, e o adevărată “mafie” acolo și e tare greu de intrat!” “ – La naiba! O fi greu pentru proști, tu ești un muzician de top! Ai ditamai cariera în spate, atâtea melodii de succes, atâtea albume, locul tău e acolo!” Cuvintele mele l-au transformat, pentru tot restul serii, în gânditorul de la Hamangia.
A doua zi am vorbit cu Adrian Iorgulescu, Presedintele Uniunii Compozitorilor. Îmi fusese invitat la Ceaiul de la ora 5 și mi-am permis să îl sun direct. Mi-a spus ce are de făcut Victor – ca și formalități – și i-a fixat o întrevedere. Apoi…am ieșit din acel “peisaj”. A intrat Victor, urmând toate procedurile birocratice. Măcar aveam certitudinea că demersul lui va fi lipsit de bețe în roate….După ceva săptămâni, Victor a venit a casă cu o șampanie : “ – Iubita mea, sărbătorim! De astăzi, soțul tău este membru al Uniunii Compozitorilor din România!”
…Există, oare, barometre de măsurare a fericirii? Cred că în acel moment, al meu ar fi avut acul dat peste cap!
Era deci anul 2002, cel în care ieșea pe piață albumul “Mama lor”. Efortul financiar al realizării acestui noul album și l-a asumat Fabrica de instrumente muzicale de la Reghin, de aceea pe imaginea pe copertă, fix pe chitara lui Victor, apare înscrisul HORA. Victor a adunat pe el cântece mai vechi și mai noi, iar “Mama lor” era “cap de afiș”. Cântecul nu are o poveste anume. Ba, acum dacă mă gândesc, are ceva legat “de familie”, în el. A fost, pare-mi-se , primul cântec compus în dormitorul noii noastre locuințe din Dorobanți. Ne dorisem mult o casă mai mare, dar care să întrunească aceleași condiții sine-qua-non dintotdeauna : să fie aproape de școala copiilor și cât mai aproape de ai mei. Și asta nu doar pentru a beneficia de ajutorul lor neprețuit, ci, privind în viitor ( eu eram foarte organizată și strategiile făceau parte din mine!) știam că, la un moment dat, părinții noștri vor deveni “copiii noștri” , iar noi va trebui să avem grija de ei. Ceea ce s-a și întâmplat în timp, doar că “noi” a devenit “eu”…
Bref! Victor era foarte încântat de noua noastră locuință tip duplex. Visa de mic la ideea de scară interioară și îl bucurau din cale-afară terasele spațioase care “deturnau” un pic ideea de “viață la bloc”. Grătarele pentru
familie și prieteni pe care le organizam pe terasa de la etaj, mare cât o curte, îmi revin și astăzi în minte și, deși a ruginit în peste cei 10 ani așternuți de atunci, nu m-am încumetat să arunc micuțul grătat metalic pe care Victor își exersa veleitățile de “grataragiu”. Singurul inconvenient al locuinței era etajul ( ultim) care, combinat cu lipsa liftului, devenea un adevărat challenge în zilele de “cumpărături”, ba chiar un supliciu, după operația lui Victor. Din acel moment, cărăușul casei am devenit eu. Coloana mea e martor….
În dormitorul de la etaj locuiam noi. Alături era camera lui Victor – “să-l avem sub ochi”. Jos, Marinuș se bucura de libertate. După ce Marinuș s-a rostogolit spre viața ei de adult, iar Victor ne-a fost “confiscat” , am migrat eu, spre dormitorul Marinei. Cel “matrimonial” , de la etaj, a devenit o rană dureroasă, în care intram o dată pe saptămană, ca să șterg praful…
Cântecul “Mama lor” a luat naștere în acest dormitor. Era seară și ni se cam încheiaseră toate activitățile. Din dormitor , firește, nu lipsea televizorul. Rula un film și-l priveam “pe muțește”, ca să nu-mi deranjez soțul. Preferam să fac acest mic efort, pentru a-l păstra alături pe Victor. A asista la “actul creației” era o adevărată bucurie. În plus, soțul meu îmi cerea deseori părerea, ceea ce mă făcea să mă simt taaare importantă! 😁
Priveam așadar spre ecranul mut și îl ascultam pe Victor. “- Sună a melodie populară, ce cânți tu acolo!” – am observat, la un moment dat. “- Da, va fi un cântec cu iz popular, dar îl voi îndrepta spre zona socială! Imi tot umblă prin minte niște versuri ale marelui Tănase, pe care le-aș folosi ca refren. Ia ascultă aici :….”
…și mi-a cântat refrenul devenit atât de celebru : “ – Bună țară, rea croială/ Mama ei de randuiala / Aia hoti, astia hoti / Mama lor la toti. / Vin ai nostri, pleaca ai nostri/ Noi râmînem tot ca prostii/ Aia hoti, astia hoti/ Mama lor la toti…Cum ți se pare?” “ – Tare de tot! ..dar ai voie să folosești versurile lui Tănase? “- l-am întrebat. Cred că va trebui să declari acest lucru”…Așa a și făcut, ulterior.
Melodia aduna în ea toată nemulțumirea românilor, de la acea oră. Sărăcia, revolta față de autoritățile care 
se îmbuibau pe spinarea lor, inechitățile sociale, vânzarea țării, pe felii, către cei din afară, corupția generalizată – toate au încăput în acest strigăt de revoltă al soțului meu. Țin minte că primul “ascultător” ( exceptându-mă pe mine, firește) a fost, din nou, tata. “ – Padre, haideți să vă cânt ceva care o să vă placă!” – i-a spus Victor bătrânului jurnalist și i-a cântat melodia. “-Bravo, tinere!” l-a felicitat tata, folosind expresia sa favorită. – O să atingi multe inimi cu cântecul ăsta : și ale celor buni, dar și ale răilor!” . “- Ăia răi n-au inimă, padre!” – i-a răspuns Victor.
Ani de zile , melodia a fost cântată fără oprire, devenind un soi de “cântec al celor oropsiți”. Nimeni n-avea habar că refrenul este, de fapt, al lui Constantin Tănase, toți îl știau ca fiind “cântecul lui Socaciu”.
Mult mai târziu, când Victor a intrat în Parlamentul României, l-am atenționat : “- Păi tu, dragă Vic …nu prea mai ai căderea să cânți această melodie : faci deja parte din “ai noștri”, ăia huliți în textul tău. Deja nu mai poți spune “Noi rămânem tot ca proștii”! Poți doar să schimbi lucrurile, de acolo, de unde ești”.
…L-au pus pe gânduri pe Victor vorbele mele. Dar piesa a continuat s-o cânte…
Comentează