Locuiesc la ultimul etaj al unui bloculeț de 4 nivele din Dorobanți. Adică peste mine se află doar acoperișul și , dincolo de el, cerul, mai senin sau mai întunecat, al Capitalei.
… Da, statul “sub acoperiș” nu e un avantaj, la fel ca și urcatul zilnic al celor trei etaje de scări. Blocul e fără lift. Dar e blocul meu, îl iubesc, căci aici mi-au crescut copiii și aici s-a derulat cea mai mare parte a vieții mele cu Victor. Prin urmare, locuinta mea e un frumos depozit de amintiri…
Acoperișul blocului, ca orice acoperiș, în timp, începe să “tușească”. Așa a pățit și al meu, încă de când de sub el se auzea cântec de chitară… Ploile torențiale desenau pe tavanul dormitoarelor noastre fâșii subțiri de umezeală. Niște hărți prelungi și cenușii, care treceau însă repede, precum o răceală ușoară, după câteva ceaiuri fierbinți.
Acest acoperis al meu a devenit, în ultimii ani însă, un leit-motiv al discuțiilor mele contradictorii cu cel ce între timp devenise ocazional “locatar” al locuinței noastre.
În ultimii ani ai relației mele cu Cornu, a apărut deseori în discuții problema acoperișului “care trebuie obligatoriu reparat”. Pentru că mă opuneam vehement ( desigur că sunt puțini cei care mă vor crede, dar in toți acești ani m-am luptat să minimizez cât am putut chelutielile lui Cornu în direcția mea, tocmai pt a-i demonstra, lui și celor din jur, că nu mă interesează banii “milionarului”!), subiectul revenea în actualitate, iar și iar, mai cu seamă în perioada repetatelor mele încercări incepute de acum 7 ani, de a mă separa, de a rupe relația disfuncțională care mă ținea prizoniera unei greșeli de neiertat. Asupra acestui subiect mi-e lehaminte sa revin, dar o voi face, dacă voi fi provocată. … “-Trebuie să-ți repar acoperișul!” – auzeam iar și iar, de fiecare dată după ce declanșam o nouă operațiune de despărțire. “-Nu am nevoie, nu asta este nevoia mea primordială în viață! Am nevoie de un om lângă mine, care să mă iubească, să mă înțeleagă și să mă respecte!” – venea invariabil răspunsul meu. …Presiunile cu repararea acoperișului au apărut, ca un leitmotiv, ani la rând, fiind prezente inclusiv in corespondența abundentă de pe telefon, pe care, ce să vezi, nu am șters-o! De fapt, întreaga noastră “relație” s-a derulat 90 la suta prin intermediul telefonului. Vizitele dinspre Timișoara erau rare, scurte și pline de o apăsare interioară, pe care m-am tot străduit s-o maschez… O vorbă înțeleaptă spune că “în viață, cheltuim mult mai multe eforturi pentru a PĂREA că suntem fericiti, decât pentru A FI cu adevărat”…
Acum doi ani și mai bine, intr-unul din impasurile majore ale relației, problema reparării acoperișului a revenit în disputele noastre. Era ca un soi de forțare disperată a continuării legăturii noastre (ceva gen : “-Vezi, pe mine mă interesează binele tău, confortul tău, iar tu vrei să rămâi singură! Cine o să mai aibă grijă de tine?..”). Evident, poziția mea a ramas aceeași , gen “- Mi se rupe de acoperiș!”( urmată firește de argumentele reale, in favoarea încheierii legăturii noastre). Oricum , Victor se mutase deja de acasă, prin urmare, “sub acoperișul” cu pricina nu mai locuia nimeni, decât amintirile celor doi Victori. În dormitorul meu nu ploua. Decât, uneori, cu lacrimi…
Intr-o bună zi și o mai putin bună vizită de la Timișoara ( aceasta din urmă programată tocmai pentru a mă deturna de la o nouă decizie de despărțire) , m-am întors de la Televiziune și…mi-am găsit casa invadată de o echipă de meșteri bruneți, care tropăiau prin sufrageria mea, cu găleți, scări, bucăți de lemn și metal. Era o firmă necunoscută, găsită de Cornu pe internet și adusa, pe șest, în casa mea…să repare acoperișul blocului!!! Trec peste situația tensionată, creată in acele momente. Faptul că sunt persoană publică m-a oprit de a face ceea ce primul impuls îmi dictase : de a-i scoate afară pe muncitori. La urma urmei, ei nu aveau nicio vină. Treaba era deja pe jumătate făcută. Norocul meu este că fix în acea zi, se afla la mine prietena mea Flori, care mă ajută la menaj. Ea a asistat la intreaga situație tensionata. Și la multe altele, in decursul anilor, însă deocamdată n-am vrut s-o implic in niciun fel, în povestea asta…Bref…am făcut amândouă șmotrul de rigoare, după șantier , necontenind să-i reproșez lui Cornu că acțiunea sa samavolnică nu a fost decât un nou mod de a-mi dovedi că nimic din ceea ce spun eu, nu contează și că ambițiile sale nemăsurate – aceleași, care i-au procurat, cu siguranța, și procesele penale – au fost întotdeauna mai importante decât ceea ce mi-am dorit eu – omul pe care, spune el, îl iubește atât de mult…
Bref…Repararea acoperișului nu a rezolvat ci, dimpotrivă, a adâncit criza relației noastre, întinsă ca o peltea peste atâția ani din viață. Anul trecut, har Cerului, am găsit în mine forța de a lua tarurul de coarne și, de data asta, de a rezista decisiv tuturor presiunilor venite din partea lui. “Las’ca vezi tu ce-o să pățești!” și alte amenințări de acest gen, n-au mai avut nicio forță. Picătura care a umplu paharul a venit în debutul lui 2024 ( n-am vorbit încă niciodată despre ea, dar probabil că o voi face curând) și “lanțul de iubire” (Pff!) s-a rupt definitiv. Nu civilizat, așa cum îl rugasem în toți acești ani, ci împachetat într-un circ mediatic de care nu sunteți străini…
De atunci, ori de câte ori mă apropiu de blocul meu, ii privesc acoperișul și un ghem dureros mi se strânge în stomac. L-aș da jos și mâine, să rămână casa fără capac, sa-mi plouă în locuință și poate așa, să se spele “urâtul” ultimilor ani…
Iata însă că începutul lui 2025 îmi aduce un proces din partea lui Cornu. Cel care se dădea de ceasul morții pe la televiziuni, în vara trecută, convingând Planeta de dragostea lui atât de profundă pentru mine, îmi cere înapoi o parte din “cadourile” făcute mie cam în aceeași manieră ca și blestematul de acoperiș. Pe listă figurează și cei 32.725 de Roni, contravaloarea reparației acestuia….
Acest editorial nu necesită, cred, niciun final, nicio concluzie. Ele sunt, cu siguranță, clare. De fapt, aceste mici detalii ale relației noastre, o definesc si pentru “necunoscători”. De ce am rezistat atât? – o întrebare pertinentă, care mi se pune des. Mi-am explicat foarte târziu, abia anul trecut când, spărgându-se buba, am analizat “la rece”, cu ajutorul unor specialiști la care mi-a fost rușine să apelez până atunci, că de fapt, fără să realizez, am fost victima unui extrem de virulent abuz emoțional , regăsind în definițiile acestuia mai toate detaliile relației tărăgănate pe durata celor 12 ani. Cu siguranță că, dacă eu și Cornu traiam sub același acoperiș ( reparat sau nu!), povestea noastră s-ar fi sfarșit după primele luni. În cazul nostru însă, distanța a devenit principalul aliat al părții adverse.
De ce scriu aceste rânduri? Pentru că am fost îndemnată sa vorbesc cât mai des despre cele întâmplate mie , spre a deveni o sursă de inspirație și mai ales forță, pentru atâtea alte femei, aflate în situații similare. Și m-aș bucura să le pot oferinastfel ajutorul meu.
In rest…să ne vedem cu bine! Și la procese, dar mai ales…la procesele de conștiință!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VIROPROTECT RAPID
Comentează