Probabil că totul derivă din credința mea că “oamenii sunt buni”.
Eu nu cred că am să reușesc vreodată să urăsc pe cineva, cu adevărat. Am doar supărări de moment, îndreptate spre oameni care mi-au “ucis” sufletul, punctual, printr-un cuvânt veninos sau printr-un gest vrăjmaș, tintite spre mine atunci cand o vremelnic ocupată poziție le-a permis să fie “deasupra” mea.
Dar supărările… sunt și acelea de moment, oricat de profundă le-ar fi sorgintea. Funcționează , in ADN-ul meu, o stranie genă de “Alzheimer al Răutătii” : uit, probabil mult prea repede, răutatea îndreptată spre mine.
Și, repet : nu reușesc să urăsc oamenii. Urăsc trădarea, minciuna, fățărnicia, lenea, prostia și răutatea, dar nu oamenii, chiar dacă ei sunt cei care le poartă ca amprentă, uneori pe viață, pe cele enumerate mai sus.
În consecință, iubesc oamenii ; îmi repet mereu în gand că “oamenii sunt buni” și tot mereu le caut circumstante atenuante , atunci cand constat că își revarsă veninul asupra mea sau a celor din jur.
Devin, in mod straniu, un soi de “avocat al diavolului” chiar și pentru cei care îmi fac rău, prin vorbe sau fapte. Le caut motivele ascunse, uneori chiar le inventez. “E așa, pentru că nu are copii si nu a învățat să fie empatică”, “E asa, pentru că e nefericită în dragoste, de aceea nu poate întelege iubirea altora”, “E așa, pentru că nu are un picior, și lucrul acesta este în măsură să sădească, în sufletul lui, ura față de cei ce au două picioare”, “E așa, pentru că nu are bani si îi este greu să accepte că alții îsi permit să vadă lumea”, “E așa, pentru că e nemăritată și asta o transforma automat în adversara tuturor femeilor care si-au găsit sufletul-pereche”, “E așa, pentru că a crescut o pramatie de copil și îi urăște pe cei ce au copii admirabili”…si tot asa, până le găsesc tuturor răilor din viata mea argumente in favoarea urilor pe care le degajă mintea lor, sufletul lor. Lucrul acesta mă face să nu-i pot urâ, indiferent de cat venin injectează în mine.
Acolo unde alte “victime” contraatacă puternic, tot cu ură, pe principiul “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, eu una găsesc mereu motive să n-o fac. Le caut LOR motive, pentru gestul lor. Caut motive sa-i iert. Iar aceste “analize” , pe care le declansează apeoape pavlovian subconstientul meu, mi-i transformă în niște nefericiți, pe care nu-i poți decat compătimi. Le înțeleg frustrările, încerc să mă pun în locul lor.
De fapt, aceasta cred că este rețeta cea mai corectă a conviețuirii umane : să te pui în locul celuilalt, să îi trăiești, mental, nefericirea, să-i întelegi reacțiile. Și atunci ele nu te vor mai durea. Vei înțelege de fapt “ce” anume vorbește din el : de ce această ură nemeritată, împotriva ta? Tu stii bine este o ură care nu-l va face fericit. Eventual, îl va “răcori” pe moment. După care se va întoarce la nefericirile lui, cautandu-si poate o alta “victimă” spre a-și revarsa frustrarile.
Eu nu stiu să urăsc. Eu caut circumstante atenuante si-i “achit” pe toti cei care încearcă să muște din fericirea mea. Eu chiar cred că oamenii sunt buni, doar că viata i-a transformat, pe unii dintre ei, în rechini sangerosi.
Rubrică oferită de Farmaciile CATENA : COLLANOVA
Comentează