Nu sunt contemporanul unor suferințe colective, așa cum eram dispus să cred în clipa în care am văzut că umanitatea, în întregul ei pestriț și robust, este în pericolul unei contaminări fără nume. Nu, suferința rămâne individuală, iar dacă îmbracă solidarități e pe familii, iubiri în doi și prietenii relative.
Niciodată, ca acum, n-am simțit falia ucigaș distrugătoare care se cască între oameni. Am auzit chiotul plajelor înțesate de indivizi care par a nu fi întâlnit suferința și geamătul unei muribunde uitate pe coridorul unui spital din Ploiești. Pe lângă ea se scurgea în stânga și dreapta oboseala indiferentă și nedreaptă a unor halate care, pe dedesubt, sufereau și ele dar nu pentru muribundă. Sufereau că fac pipi în pampers, că nu se mai termină tura, că e un blestem să fii infirmieră sau doctor în vreme de ciumă. Înainte mai pica o atenție, o relație, un zâmbet recunoscător. Muribunzii sunt dizgrațioși, neamurile n-au acces la ei, configurația spitalelor e croită pe suferințe strict individuale.
Conștiința morții e și în unii și în alții, numai că unii se vaită iar alții nu au acces la așa ceva decât la ieșirea din tură.
E sfârșitul lumii, spune un nefericit care simte că se sufocă, și nimeni nu se oprește în dreptul lui să-i dea oxigen. Nu e sfârșitul lumii, ci sfârșitul omeniei în varianta colectivității solidare. Solidaritatea celor care se înjunghie în centrul Capitalei pe zone de influență și a celor care dansează buluc pe terasele survolate de pescăruși nu ajunge, și e mai bine așa, la cel care moare singur într-un spital unde nu a fost adus de vechile și nemiloasele lui suferințe, ci de acest covid mărunt, disprețuit și imposibil de descifrat pe harta cu boli.
Suferința nu e colectivă, ci strict individuală. Sforțările statelor, în care intră și statul meu, de a domoli indiferența ucigașă al cărei microb stă în mulți, prea mulți oameni, de a-i chema la milă pentru cei suferinzi sunt zadarnice. Cineva mă înjură pentru o știre cu o gravidă care a murit propagând teoria conspirației. E o știre care nu e a mea, dar e corectă. Să moară în chinuri mă-ta! – îmi scrie el decis. Nu șterg înjurăturile pentru mine, dar pe asta am șters-o, fiindcă o viza pe dusa mea mamă.
Sigur că, într-o zi, înjunghiați de șeful clanului rival sau înjunghiați de șișul virusului ”care nu există” vei muri și tu. Distracție plăcută, moarte confortabilă și celor care azi dansează pe gâtul celor ce-și dau suflarea!
Comentează