La poza asta țin enorm. Deși anul în care a fost făcută, a fost cel mai trist an al vieții mele. …sau poate că acela încă nici nu a venit?..🤔🤔🤔
Dar poza n-are nicio vină, mai ales că la capătul celălalt al aparatului de fotografiat se afla unul dintre cei mai talentati fotografi ai României. Întâmplător si sotul unei foarte apropiate si dragi mie ființe, minunata scriitoare Alice Năstase.
Poza pe care mi-a făcut-o, în vara lui 2012, Paul Buciuta cred că reprezintă cea mai reușită surprindere a unui chip, care amestecă, deopotrivă, un om prăbușit si un om care încearcă să se salveze. Fără să stie ce traiește “victima” sa, Paul a reusit să surprindă… zâmbetul meu amar.
Unicul om care a “simțit” ceva, privind această imagine si nestiind nimic despre trăirile mele, a fost criticul literar Alex Stefănescu. “- Marina, ce ascunde chipul tău? – m-a întrebat. Unde ti-este corabia? Cat de adanci sunt mările Marinei? Ai ceva să-mi povestești?…” Aveam o mie de lucruri, dar am tăcut. Nimeni nu trebuia să știe furtunile din mine.
Era anul despărțirii mele de Victor, anul-hotar între viata la care visasem dintotdeauna si pe care eram sigură că o am, si una , care începea atunci, împiedicat, și care nu avea să ducă nicaieri. Si nu pentru că omul care venise în ea era bun sau rău, genial sau ticălos, admirabil sau dezgustător. Ci, pur si simplu, pentru că drumul pe care o apucasem, nu era al meu.
…Alice îmi propusese această ședință foto, tin minte că mă aranjase la păr Christina Gramma ( atunci a fost prima noastră privire ochi în ochi, si de atunci am rămas peietene nedespărtite), mă îmbrăcase Rodica Puca ( cea care, ulterior a devenit stilistul TVR) și nu înțelegeam nici în ruptul capului de ce Alice, pe atunci redactor șef Tango, mă vrea, ca subiect, în revista sa , atât de curată. Veneam după luni în care presa, fără să depună un minim efort de a cerceta ce se întamplase, de fapt, în viața mea, spălase pe jos cu mine, acuzandu-mă că mi-am lăsat bunătate de soț pentru banii unui miliardar… 🥹🥹🥹 De această stampilă nici măcar acum n-am scăpat pe de-a intregul…
…Poate o să vă pară straniu, dar tin minte perfect clipa acestei fotografii. Îl aud și acum pe Paul spunând : “Wow, ce fain se strecoară lumina prin pălăria ta! Zambeste!”
…si tin minte cum , de dragul fotografiei si a fotografului, m-am contorsionat, am strâns din dinții sufletului, am incercat să mă gandesc la ceva frumos, la copii și părinți – singurul lucru rămas curat în viața mea – și mi-am adunat un zâmbet, din toate rămăsițele zambetelor trecute, ce-mi fuseseră zdrobite odată cu semnătura de la notar, așezată pe actul de divorț…
Multi ani, fotografia cu pricina – după ce firește, a fost publicată în revista Tango – a devenit poza de profil a editorialului pe care l-am semnat, zi de zi, preț de ani buni, in ziarul RING. Vă mai amintiti? Era ziarul acela care se distribuia gratuit, in Capitala, epuizandu-se precum painea caldă, la primele ore ale diminetii. Editorialul meu se numea “Bombănelile Marinei” și succesul lui la public l-a facut pe Robert Negoiță să mă păstreze în carti, până ce ziarul si-a dat obștescul sfârsit… Rubrica a continuat si continuă si astăzi, cu acelasi succes, în revista “Femeide10.ro”, poza însă am schimbat-o acum câțiva ani, considerând că fizionomia mea s-a depărtat cam multicel de chipul de atunci.
Am dat, iată, zilele trecute, căutand o fotografie cu Adrian Păunescu, peste aceasta, a mea, de odinioară. M-a săgetat privirea acelei Marine de atunci, dezorientată, așezată pe un munte de tristețe și de… “pentru mine totul s-a sfârșit”.
Ce mi-a venit să răscolesc rana? Nu știu. Poate pentru a le da curaj celor care cred, la randul lor, că “totul s-a sfarșit”. Sunt multi. Groapa Marianelor – cel mai adanc loc de pe planetă – e plină cu destine frânte, cu povesti de iubire eșuate, cu trădări, capete de linie, cu disperări și dorinți de a resemnare…
Povestea mea vreau să le dea curaj, speranță acestor oameni. Să nu se grabeasca să-și declare, în căsuța: “Locul Nașterii”, cine stie ce “Insulă a nefericirii”. Să aibă răbdare. Să nu-și piardă încrederea că, la un moment dat, viata lor va lua o întorsătură neasteptată, că soarele va răsări pe ulița lor, că lacrimile suferintei vor migra spre registrul fericirii.
Zâmbetul meu amar din fotografia de acum 14 ani încă îmi dă fiori. Pentru că, printre punctele acelea de lumină ce-mi colorează chipul si pe care Paul Buciuta le-a surprins atat de delicat, eu sunt singura în măsură să deslușească umbrele unei povești de iubire pe care o crezusem mereu ca purtând amprenta veșniciei…
Aș vrea să asociati mental această fotografie, celor pe care , de o vreme, vi le ofer aici, pe această pagină a mea. Să vedeti diferența dintre zambete…Și să prindeți curaj, voi, cei de pe fundul Gropii Marianelor! Nu-i așa că, dacă vă ridicati privirea prin straturile de apă ce vă stau deasupra, se întrevede, în depărtare, lumina Soarelui? Da, el e acolo, si vă așteaptă! Hai, opintiti-vă și ieșiti la lumină! Totul va fi bine!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : AJUTOR ÎN CAZ DE CÂRCEI
Comentează