“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
“ Nu știu cum s-a făcut, dar s-a făcut. Anume, de câțiva ani bunișori s-a născut în mintea mea, mai matură, mai complexă în preocupări, dorința arzătoare de a ști în ce vremuri m-am născut și apoi în care dintre ele am trăit. De ce toate astea? Probabil pentru că nu mi-e indiferent ce anume se întâmplă pe lume. Pentru că am – totuși – un spirit de observație dezvoltat și asta mă face să fiu atentă la tot ce este în jurul meu, dar și din ce anume cauză se întâmplă lucrurile. Pentru că – așa cum m-am mai exprimat în diferite ocazii – meseria mea, pe care o respect și o admir în continuare – m-a făcut, m-a învățat să trăiesc într-un fel anume, să judec altfel, să condamn sau să accept, analizând totul cu mintea mea. Mai puțin sub influența altora. Practic, în acest fel am devenit un om liber interior.
Dacă încep să mă gândesc mai profund, nu știu exact când a început, să zicem, maturizarea sau poate fixarea vreunei etape, firește de schimbare în tânăra mea existență. Ea a fost cu certutudine. Am simțit-o. Probabil părea ceva firesc. Cred că micile cărămizi cu care mi se consolida temelia vieții, s-au aflat pe aproape, în timpul șederii mele la Iași. Oricum, la 22 de ani (neîmpliniți) am ieșit din Institut destul de neîndemânatică într-ale vieții. Și nu numai…
Simțeam că pot orice, că sigur e bine e fac, că am tot dreptul să fac. Sigur, faptul că la absolvire am și fost angajată (așa erau legile, de fapt) unde? La Teatrul Național din Iași! Asta mi-a dat un fel de ,,aură,, specială. De la bun început am avut treabă, eram tânără și era nevoie de așa ceva, cei din trupă –cei mai în etate! –mi-au stat alături, iar eu am început să învăț. Ce? Câte ceva! Sunt absolut convinsă –eram și atunci – că încă nu știu deloc cu ce se mănâncă statul pe scenă. Nu aveam cum să știu. Asta se-ntâmplă cu greu, cu încetul și cu enorm de mult efort. Cred că prezența mea pe scenă se datora unei înfățișări plăcute, probabil unui glas care se forma agreabil și, mai mult sau mai puțin, unui instinct cultivat de către regizorii cu care am lucrat și care m-au îndrumat, spre o oarecare împlinire. Nu știam mai nimic, nu pentru că școala nu fusese ce trebuie, dimpotrivă. Ci pentru că nu ai cum, la vârsta de atunci, la condițiile sumare ale existenței, la lipsa de informare mai specială, mai amănunțită, la limitele ideologiei în care ne dezvoltam creierul, nu aveai cum să înțelegi anumite fapte, anumite procese psiho-sociale, în fond, viața!
Nu înțelegeam încă procesul mental și transpunerea ideilor, prin sufletul meu, prin trupul meu, prin propria simțire a ideilor personajelor pe care încercam să le aduc la realitate. La realitatea scenică, cu alte cuvinte. Acest lucru se învață pe tot parcursul vieții de scenă. Cea care devine felul tău propriu de a fi. Nu falsificându-ți viața de zi cu zi, ci completând-o, contopindu-o ca experiență de gândire și acțiune.
…
Să scriu, nu am niciun scop. Dar s-a ivit motivul; un motiv care m-a răsucit, m-a atras, m-a întristat, dar s-a răsucit asemeni unui tirbușon înfipt în mine, ca și cum aș fi un dop de plută. O plută ceva mai densă ca de șampanie, și nu o plută sfărâmicioasă.
Un spirit liber interior am fost dintotdeauna. Asta însemnând sub TOATE aspectele. Nu mi-a fost teamă niciodată. Și nu știam cum să-mi canalizez nevoia de a-mi fructifica energia și ,,ne-teama,, (sic!). La un moment dat, cel de-al doilea semnificativ în viață (aici ,,jurnalul,, este indescifrabil!)…Dar cu atât mai real și interesant – aș îndrăzni să completez, dacă-mi permiteți…
Să nu mai pomenim de ,,cei șapte ani de-acasă,,! Vă rog mult! Fraza asta a devenit deja proverb…
În viața mea am avut prilejul să mă salvez prin apropierea de carte, mai exact de poezie. Poate să pară ciudat, dar, pentru mine, este un mijloc de auto-construcție, de zidire interioară, asemeni oricărui gest care – într-un fel sau altul- te apropie de cultură.
Vrând, nevrând, ești dus pe o pantă nouă, necunoscută, atrăgătoare și, aproape fără să vrei, încet-încet, îți răsar în suflet noi orizonturi, necunoscute, care pot modifica un om, o ființă, într-o altă ființă frumoasă, cu care cel transformat se poate mândri pe bună dreptate. La o parte cu atitudinile supărăcioase, cu necazurile adâncite – chiar dacă ele există –ni le dă Dumnezeu și trebuie să le trecem – cu pofte absurde și costisitoare etc
ACTUALITATEA OPERETEI
Încă din copilărie, am urmărit – nu fără interes – spectacolul de operetă. Interesul pe care-l aveam nu mi-l putem explica atunci; știu doar că , de pildă, când la radio se transmiteau arii celebre din operete, mă grăbeam să-mi scriu pe un carnețel cuvintele, pentru a putea, mai apoi, să fredonez melodia, odată cu textul proaspăt scris. Am urmărit opereta și mai târziu, în liceu și, bineînțeles, de când am devenit actriță. În timp, am înțeles din ce în ce mai bine zona cuvântului cântat și am înțeles că este un gen căutat și chiar apreciat, în orice caz, foarte, foarte popular. Și o constatare – și atunci și acum- în pofida unor critici distanți și, poate, puțin snobi, cu expresia ,,ca la operetă,, , publicul a îndrăgit și îndrăgește foarte mult acest gen.
Ce-i drept, și mentalitatea publicului s-a schimbat în timp, în sensul bun al cuvântului, la fel ca în teatru sau la operă.
Va urma
CRISTINA DELEANU
Comentează