Ne-am născut obosiţi!

Micul a sfârâit, grătarele-au jucat hora leneviei și zău că bucuria a fost mai mare printre destrăbălarea din Vamă, ori inutilitatea unor clipe de prin Mamaia, de la unicul club care nu a făcut altceva decât să devină o afacere profitabilă. Nimic special până aici, dar vedeți voi, ziua asta a muncii nu prea e pe profilul nostru, pentru că nu știu cum să vă spun, că mi-e și rușine, noi ne-am născut obosiți.

Totul e o corvoadă și parcă munca-i făcută doar pentru cei care-s mai bătuți de soartă și care înțeleg că viața trebuie supusă neapărat unui supliciu pentru a putea fi deplină, când e mai simplu să privești, să vină de pomană ori mai convenabil, să te plângi pentru soarta cruntă.

Ideea este că oamenii au uitat că tot ce e mai frumos pe lume este implicarea în trăirea vieții, nu doar trecerea sa neasemuită și fadă, în care lenea, deloc legată de vreun considerent religios, e o virtute măiastră.

Suntem mult prea plictisiți de tot și toate – de muzică, de răsărituri, de trai, de înalt, de a ne implica în ceva măreț fără ca „să ne iasă” ceva la final. Uneori, suntem prea așa, fără vlagă, fără chef, ca să mai și trăim. Fără prea mult patetism implicat în povestea noastră, am certitudinea că somnul acesta latent în care ne scăldăm, cu toții, mai mult sau mai puțin, nu doar că ne mănâncă resursele, dar ne face și mai triști.

Oboseala asta cronică în care fiecare personaj uman, un fel de angajat zelos și arogant la o multinațională care plătește prost, se scaldă, se trage de la parvenism, de la importanța pe care și-o arogă, fără merite, individul și de plafonarea continuă. În fond, las-o, merge și-așa!

La ce bun să ne mai chinuim să gândim, să trăim. E simplă discuția-mâncare, un serviciu banal, o casă, un copac, o mașină, un leasing, doi plozi fără viitor și atât. Nici un pic de strălucire într-un destin care-ar fi putut fi mai mult decât o neînsemnată trecere.

Nu cred că-i indicat să găsim răspunsuri la toate aberațiile, dar știu că acolo unde se întreabă, se găsește, acolo unde sigur, ca o coroană a mediocrității, se așează complezența, imputând noi precepte legate de moralități dintr-alea pe care n-ai cum să le uiți.

Avem nevoie de reproșuri, de cochetări cu dizgrațioasele refuzuri pentru a surprinde agitația existenţei. E cazul să ne spunem adevăruri, chiar dacă ne umilesc, să ne lecuim de acestă oboseală ajusă în fază terminală.

Și-ar fi cazul să nu ne mai mințim pe noi, dacă asta nu ne-ar afecta, șubreda percepție despre cum e să fie atunci când se întâmplă.

Prea sentimental și prea lacrimogen îngurgităm melodramele ce ne separă. Nimeni nu-i moral pe astă lume și zău că-i tare obositoare istorioara despre ce-i bun și curat, atunci când putrezești în tine de durere.

Și nu-i nici înălțătoare moralitatea. Te planofează, te aruncă în principii pe care tu le știi, dar ajungi să le aplici cu nebunia unui cabotin.

Nu știu dacă încap prea multe cuvinte în discuție, dar răutatea este cea care mai ține câmpul de luptă deschis. Zău că sunt atâtea lucruri frumoase pe lume pe care le pierdem. Munca e nobilă, puterea și satisfacția pe care rezultatul implicării ți-l dă este de neasemuit. O filă citită, o căutare, curiozitățile, trezitul matinal, culcatul târziu, toate alungă agonia și pot atragă, conform zicalei, extazul.

Nu-i greu să ne arătăm mai interesați și mai interesanți. Nu cu o mască la putător și cu oboseala din dotare. Am venit pe lume parcă, prea obosiți și ca să plecăm… Dar oare, oboseala noastră nu naște monștri? Să trăim, zic!