Viața unei campioane este greu s-o descrii în câteva rânduri. Iubește sportul de când se știe, iar acesta i-a răsplătit dragostea și dăruirea prin numeroasele treofee câștigate. Nu este doar o sportivă, ci este campioana noastră mondială la canotaj. Ambițioasă, bătăioasă, dar și feminină în același timp, Elisabeta Lipă a câștigat tot ce se putea câștiga. Ne-a ținut cu sufletul pe jar în fața micilor ecrane atunci când participa la Olimpiade făcându-ne mereu mândrii. Și ce e mai frumos decât să-ți cânte imnul, să vezi drapelul țării ridicat, iar tu să fii campioană? S-a antrenat din greu în condiții nu tocmai prielnice, a continuat atunci când voia să renunțe și totul pentru un singur scop, acela
de-a fi cea mai bună. Și a reușit. A devenit cea mai bună și nu doar din țară, ci din lume. În copilărie a practicat atletism, apoi baschet, dar în urma unei selecții a ales să încerce canotajul. A fost o joacă dusă la rang de performanță. A debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de vară de la Los Angeles. De-a lungul timpului a obținut cinci medalii de aur, două de argint și una de bronz fiind de 25 de ori campioană a României. În anul 2000 a fost declarată cea mai bună canotoare a sportului de către Federația Internațională de Canotaj, iar în 2004 comisarul șef de poliție Elisabeta Lipă a fost înaintat la gradul de chestor, echivalent cu cel de general. Un model de voință, de dăruire și de tenacitate pentru toate femeile din România, dar și pentru sportivi noștrii. Elisabeta a știut cum să-și împartă viața profesională cu cea personală. În lungile și istovitoarele zilele de cantonamente, Dragoș, fiul ei era cel care îi dădea puterea și curajul. Încă de la o vârstă fragedă îl lua cu ea la competiții, dar și la antrenamente, după cum declară însăși sportiva. Elisabeta Lipă, un nume care a făcut istorie în canotaj, un nume care ne face mândri că suntem români. Nu există calificativ pentru o astfel de sportivă,dar cu onoare și respect îi acordăm un nou titlu acela de femeie de 10 fiindcă numai o campioană poate fii o femeie de zece.
Alina Anghel: Sunteți campioana noastră mondială la canotaj. Cum au fost începuturile carierei dumneavoastră fiindcă știu că în copilărie și mai târziu în adolescență ați practicat atletism, baschet. Cum ați ajuns de la aceste sporturi la canotaj?
Elisabeta Lipă: Corect. Sportul mi-a plăcut de mică. Probabil că am avut și profesori care au știut să ne insufle dragostea asta de mișcare și de competiție și uite așa în școala generală am practicat atletismul, după care la liceu am practicat baschetul și de la o selecție care s-a făcut la nivel de țară, din partea clubului Olimpia București, am ajuns în București la canotaj. Habar n-aveam ce înseamnă sportul ăsta, dar fiindcă descrierea suna atât de frumos am zis că merită să încerc. (râde)
A.A.: Da, dar știu că după ce ați început și ați văzut că lucrurile nu sunt la fel ca în descriere ați vrut să renunțați.
E.L.: Corect pentru că nu se potrivea descrierea cu realitatea.
A.A.: Iar bărcile de la antrenament erau mult mai grele față de cele cu care participați la competiții.
E.L.: Până la bărci calea a fost destul de lungă pentru că eu am venit în București iarna. Iarna, fiind apa înghețată, nu ai posibilitatea să vâslești și atunci am început practic să învăț vâslitul la Bacul de la 23 August unde normal că nu se potrivea nimic din ce mi-a descris antrenoarea și după o lună de zile am zis: „Stai așa, că nu prea seamănă și mai bine mă duc înapoi la baschet.” (râde) Dar a știut antrenoarea să mă lămurească, zic eu, destul de repede spunându-mi că vara poți să vâslești unde e apa caldă, soare, lac, verdeață șamd. Competițiile bineînțeles că nu au cum să nu apară și atunci dacă ești un sportiv luptător și hotărât, cu siguranță treci peste aceste etape.
A.A.: Au fost trei momente când ați vrut să renunțați. Ce v-a determinat totuși să luptați în continuare și să deveniți ceea ce sunteți în prezent?
E.L.: Cred că fiecare sportiv are momente când dorește să se retragă fie că s-a săturat, fie că după un eșec simți că nu mai poți continua, cred că sunt destule motive. Normal, și mie mi s-a întâmplat că doar în toată cariera mea am avut parte și de eșecuri. Vă dau un exemplu: am ieșit campioană olimpică și în următorul an n-am prins finala. Deci, ce eșec mai mare vrei? Normal că-ți vine să te lași, dar psihic am știut să mă mobilizez, să-mi treacă furia aia și să pot merge mai departe.
A.A.: Știu că mama dumneavoastră, când i-ați spus prima dată că vreți să veniți în capitală pentru a face canotaj, nu a fost de acord fiindcă erați mică și erați departe de casă. Totuși părinții v-au susținut.
E.L.: Așa este. Mama normal ca orice mamă… Să-ți lași un copil de 16 ani să plece la 500 de km depărtare, să nu ai o rudă, să nu ai pe nimeni în București care să mai țină legătura, să mai știe despre mine. Atunci nu erau atâtea telefoane ca să poți să iei contact imediat cu copilul și frica asta că unde să merg. Dar, tata Dumnezeu să-l odihnească, a fost foarte cerebral, hotărât și m-a susținut. A zis că: „dacă ție îți place, eu te las.”
A.A.: Știu că v-a dat un sfat pe care nu l-ați uitat nici în prezent.
E.L.: Ai grijă ce faci că eu te-am făcut, eu te omor. (râde) Vorba vine că am încercat să nu-l fac de râs.
A.A.: Ați participat la numeroase olimpiade, câștigându-le. Ce simțeați în momentul 
când se ridica drapelul și se intona imnul țarii, iar dumneavoastră erați campioană făcându-ne mândrii?
E.L.: Sunt niște sentimente unice pe care e foarte greu să le descriu în cuvinte. Sunt niște sentimente pe care le trăiești atunci când ai câștigat, când ai trecut linia de sosire sau când te-a declarat arbitrul campion. După care există bucuria aia, dar sentimentele nu mai sunt aceleași. Sunt niște sentimente unice, extraordinar de frumoase. Cât mi-aș dori ca generația asta tânără să aibă parte de ceea ce am simțit eu de atâtea ori pe podiumul olimpic și cu siguranță că numărul copiilor angrenați în sport ar fi mult mai mare.
A.A.: Apropos de generația tânără, mai sunt copiii atrași de sport și în special de canotaj?
E.L.: Cu părere de rău copiii nu mai sunt atrași de sport. Nu mai zic de sportul de performanță, noi vorbim aici de mișcare. Nu prea mai sunt atrași pentru că au alte mijloace de informare care sunt mult mai comode, mult mai la îndemână. Dar aici, din punctul meu de vedere, și părinții greșesc foarte mult pentru că mișcarea ține de sănătatea copilului și dacă îți dorești să ai un copil sănătos trebuie să-l duci la un sport. Nu trebuie să-l faci campion dacă el nu are talent, dar cred că de mișcare oricine are nevoie.
A.A.: Știu că și în perioada dumneavoastră, când erați sportivă, dar și acum sunt probleme cu antrenamentele celor care practică canotajul fiindcă nu au loc de antrenamente din cauza numeroaselor ambarcațiuni de pe lacul Snagov. Credeți că această problemă se va rezolva, se poate găsi o modalitate prin care sportivii noștrii, mă refer strict la canotaj, să-și facă antrenamentele liniștiți și să se pregătească pentru competiții, olimpiade?
E.L.: Din păcate canotajul românesc, în anii 2017, nu are o pistă olimpică, o pistă pe care să putem organiza și noi un campionat fie că e de juniori, fie că e de seniori. Trecând la ce se întâmplă pe Lacul Snagov mă gândesc cu groază. Am avut loturile în străinătate, în pregătire la apă caldă și când mă gândesc că vine căldura și ce se întâmplă pe Snagov încă de pe vremea când eram eu spotivă, dar toate aceste probleme s-au acutizat de la an la an. Practic, am ajuns în situația în care pe Snagov circulă ambarcațiuni de zici că suntem pe mare. Îmi doresc ca lucrurile să intre într-o normalitate pentru că și ei trebuie să trăiască că de asta și-au cumpărat și și-au făcut case pe malul lacului, dar trebuie să înțeleagă că Lacul Snagov nu poate duce capacități de mii de cm3 sau sute de cai putere și că trebuie să conviețuim ca niște buni vecini pentru că nici noi nu putem pleca, nici ei nu pot pleca. Așa că trebuie să exite o balanță și noi să putem să ne facem antrenamntele în siguranță și în liniște, iar locatarii să-și facă plimbările în voie pentru că te poți plimba la orice oră. Antrenamentele nu durează toată ziua. Sunt câteva ore pe zi când trebuie să înțeleagă că noi avem nevoie de liniște.
A.A.: Dumneavoastră sunteți o femeie de nota zece și un model atât pentru femei, cât și pentru toți sportivii din țara noastră. Din punctul dumneavoastră de vedere, ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de zece?
E.L.: Avem destule femei de nota zece și trebuie să ne uităm la ce fac ele. În primul rând trebuie să ai ambiție, să-ți dorești să ajungi undeva și cineva și să lupți pentru acest țel pe care ți l-ai propus. Bineînțeles, nu călcând în picioare tot și ajungând acolo sus,ci pur și simplu muncind într-o echipă. Nu știu dacă de unul singur te poți realiza să ajungi de zece și dacă reușești de una singură e foarte bine, dar repet avem multe femei de zece în România. Le apreciez, am avut ocazia să le cunosc și așa ca să-ți zic atuul femeilor de zece este dorință, voința, ambiția, sacrificiul exact ca în sportul înalt de performanță.
A.A.: Ați spus că avem multe femei de zece, ați putea să ne dați un exemplu, două?
E.L.: Din sport ce îmi vine acum în minte: Nadia Comăneci. Este de zece?
A.A.: Da.
A.A.: Sunteți o sportivă, o femeie și o mamă de zece. Ne puteți povesti despre relația cu fiul dumneavoastră fiindcă țin minte că acum câțiva ani ați declarat că sunteți foarte apropiați.
E.L.: Și acum suntem și mai apropiați având în vedere că Dragoș este student la Geneva Bussines School în anul I. Este un copil care mi-a zis: „Mamă, mă duc și învăț tot ce cred eu că pot să învăț din școala asta și să vin să aplic la mine în țară lucruri. Dar să știi că mă întorc.” Normal că mi-a crescut sufletul de bucurie că a acceptat să se ducă în străinătate, să învețe ce crede că e cel mai bine pentru el și să vină să aplice la el în țară.
A.A.: Nu a vrut să urmeze sportul de performanță, deși l-ați luat de mic în cantonamente, la antrenamente, dar a făcut o perioadă fotbal.
E.L.: Nu numai fotbal. Așa este. De mic, de la 1 an și 7 luni, Dragoș a fost cu mine în cantonament. A fost mascota lotului. Un copil cuminte, care nu a deranjat, un copil sociabil pentru că asta l-a ajutat să comunice, să fie vesel, un copil care poate să vorbească cu oricine, să nu aibă din timiditatea de copil, rușine șamd. Nu numai fotbal a făcut. A făcut și schi. Dragoș dacă era să facă un sport de înaltă performanță cu siguranță că făcea schi, dar nu a avut unde să facă la noi în țară. După care a început cu înot, Karate. A trecut prin toate disciplinele. Am încercat să-i pun la îndemână tot ce am crezut eu că o să-i placă. A făcut și fotbal, dar nu la un nivel foarte ridicat pentru că și performanța mea l-a inhibat să zic. Știa că n-are cum să mă depășească sau să ajungă măcar ca mine.
A.A.: Da și toată lumea spunea că e copilul Elisabetei Lipă.
E.L.: Da așa este copilul Elisabetei Lipă, dar dacă ne uităm la copiii ai căror părinți au fost mari campioni, ei nu au ajuns la performanța părinților pentru că este foarte greu. Pleci cu un handicap din start,iar dacă Dragoș nu câștiga o competițe primul lucru pe care îl făcea plângea și îmi spunea că m-a dezamăgit. El este conștient că eu aș fi vrut să câștige, dar n-a câștigat că atât a putut „Știu mama că ești dezamăgită de mine”. Degeaba încercam să-i spun că nici eu nu am câștigat din prima sau n-am câștigat totul, dar, copil fiind, în mintea lui veneau tot felul de întrebări la care nu găsea răspunsul.
A.A.: Am ajuns la finalul interviului și vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
E.L.: În primul rând să fie sănătoase, să creadă în potențialul lor și să lupte pentru idealul lor și cu siguranță că rezultatele nu au cum să nu apară.
Comentează