Ieri am dat o raită prin Mall-ul Promenada ( mi se terminase oja bleu și mi se făcuse de-un tricou cyclame); fără să vreau, am devenit martora a nu mai puțin de patru situații care, puse cap la cap, m-au făcut să mă întorc acasă întoarsă pe dos, întrebându-mă de ce naiba, dacă tot ne lăudăm că am intrat în Europa, nu lăsăm și Europa să intre în noi?
În parcarea subterană, în marea de beculețe roșii, vreo trei beculețe arătau verde – ceea ce în codul “Promenadei” înseamnă că locurile de parcare astfel marcate sunt libere. M-am îndreptat tacticoasă către unul din ele. Cu mașina, firește. Un jeep argintiu trona însă pe locul respectiv, ignorat fiind de beculețul de desupra, care se încăpățâna să arate verde. Următorul “verde” era de asemenea “alarmă falsă”. Aceeași situație, doar marca autoturismului parcat era alta. Abia al treilea loc era cel bun. Adică gol. M-am simțit cumva jucând un fel de “foc și apă”, ca în copilărie.
Cea de-a doua imagine profund “europeană” cu iz mioritic am înregistrat-o în magazinul “Sephora”. Mi-a atras atenția o cucoană roșcată și durdulie, îmbrăcată în ie ( na!) și șlapi. Se uita în stânga și-n dreapta și se muta de la un brand la altul, parfumându-se copios cu tot felul de mărci răsunătoare de parfumuri. O văzuseră și domnișoarele magazinului, dar din decență se abțineau să intervină. Mă uitam siderată la râvna cu care duduia își fâsâia diferite părți ale corpului – un Dior după ureche, un Chanel pe încheietura mâinii, un Givenchy pe bucle, un Thierry Mugler în decolteu și…vaaaai! nu poate fi adevărat! Kenzo, săracul, a nimerit… sub fustă! M-am rostogolit repede din magazin, nedorind să aflu ce brand internațional va fi pulverizat spre șlapi și am continuat să pendulez prin mall, imaginâ du-mi amuzată cum o fi mirosit respectiva la terminarea operațiunii de testare? Vă dați seama ce alarmă planetara s-ar fi declanșat la ieșirea din magazin, dacă și mirosurile ar fi avut cod de bare?
Ultimele două senzații tari le-am parcurs în Billa, tot pe teritoriul mall-ului. Dorința subită de a-mi cumpăra un pepene mi-a oferit două noi revelații. La început, mai că era să mă iau la bătaie cu un domn în maieu, șort și sandale, altminteri cu o față intelectuală, care se ocupa energic cu “toaletarea” unor ciuperci Champignon. Ritualul era unul simplu : privea în stânga și-n dreapta, după care desprindea rapid codițele din pălării și vâra ciuperca “netă” în punguță. După câteva minute, în tava din raft ramăsese un maldăr trist de codițe, iar domnul, fericit de izbânda sa, a decis s-o marcheze printr-o nouă inițiativă mioritică : a luat un pumn de cireșe deloc ieftine, le-a împrăștiat tacticos prin propriul coș, după care a luat-o agale prin magazin, luând una câte una și scuipând sâmburii, evident, pe jos. Nu m-am putut răbda să nu trec pe lângă el și să-i șuier la ureche că tocmai a fost filmat cu camera ascunsă și că, după difuzare, va deveni, cu siguranță, un om celebru. Mi-a strigat în urmă ceva legat de TVR, Ceaușescu și morții nuștiucui, dar eram deja departe, la raionul de pâine, numai bine cât să mă enervez din nou. O tânără cochetă, cu extensii și poșetă Michael Kors ce nu părea a fi un fake, alegea de zor un covrig. Probabil îl căuta pe cel cu gaura cea mai mare. Tot răscolind prin coșul cu covrigi, unul din aceștia s-a răzvrătit și a sărit din raft direct pe gresia magazinului. Evident, ca în toate situațiile de acest gen, diva a fâlfâit din genele false către stânga, apoi către dreapta și, convingându-se că nimeni nu e pe recepție ( în ce mă privește, am învățat să “spionez” cu ochiul…din ceafă!?) , a ridicat de jos covrigul și l-a pus tacticoasă înapoi, cu microbi cu tot. Am vrut să repet faza cu “camera ascunsă”, însă chiar în acel moment poșeta mi-a sunat a telefon și am ieșit din joc..
…Mergând spre parcarea subterană, am trecut pe lângă un bancomat căruia un moș turbulent îi căra pumni, căci îi înghițise cardul. ” Dialogul om-mașină” era însoțit de o ploaie de înjurături pitorești, cu referire la mame, sărbători pascale, sistemul bancar din România și alte elemente răspunzătoare pentru haosul din țară. Nu l-am mai băgat în seamă, îmi căutam preocupată mașina, căci, ca de obicei, am uitat să rețin indicativul aferent.
Ajunsă, într-un târziu, la mașină, am constatat că beculețul roșu de deasupra ei devenise între timp verde, ceea ce însemna că în orice moment oricine își putea parca bolidul drept în capul amărâtului meu de Wolkswagen. Doar locul era semnalizat ca fiind liber, nu?
Comentează