Bombănelile Marinei Editoriale

40 de bani

Reportajul în urma căruia Mihai Tatulici mi-a semnat condamnarea pe viață la televiziune, avea ca temă cerșetorii. Eram în 1990 prin vară. Și prin Bucureștiul proaspăt evadat din dictatură. Până atunci nimeni nu cutezase să vorbească deschis despre cerșetori. Ei existau, dar existența lor era tăinuită. Societatea socialistă multilateral dezvoltată era perfectă, nu putea fi sinonimă cu acest fenomen. Reportajul meu a darâmat un zid și a deschis o poartă: a mea, în TVR. De atunci, anii s-au îngrămădit îndărătul meu și al României. Multe s-au schimbat, nu toate în bine. Cerșetorii nici gând să dispară, ba aș zice că numărul lor este în continuă creștere, ceea ce ne permite să-i trimitem, involuntar și “la export”. Nu știu cât le-a schimbat lor acest lucru statutul social, nouă însă, renumele, da.
În București, de cerșetori te ciocnești la tot pasul, mai cu seamă în intersecțiile aglomerate și în cartierele mai de Doamne-ajută, adică acelea marcate de mașinile bengoase parcate în fața vilelor elegante. Vârsta lor, a cerșetorilor, variază între copilărie și senectute, la fel cum variază și modul de a te aborda. Unii sunt discreți, sperând în capacitatea ta de a le observa, cu coada ochiului hainele ponosite, chipul prăbușit și privirea umilă, alții sunt agresivi, mai că sunt gata să execute un triplu salt mortal direct în poșeta ta. Unii îl și execută, transformându-se din cerșetori în delicvenți și ieșind de sub incidența editorialului meu de astăzi.
Cel mai adesea, imaginea unui cerșetor este însoțită de glasul lui tânguitor, prin care ești rugat să-l ajuți. “Dă și mie” – este fraza standard, conjuncția indicând faptul că cerșetorul este pe deplin conștient că ție, ca și cetățean, ți se cer bani din toate părțile.
Cei mai impresionanți sunt teoretic, bătrânii și femeile. Acestora din urmă le atârnă direct de țâță câte un prunc tuciuriu, cu burta aproape lipită de spate. Spun, “teoretic”, pentru că atâtea povești auzi, încât în spatele fiecărei aparente suferințe pare că se ascunde o mai mică sau mai mare înșelătorie : bătrânii vor merge iute, după o oră de cerșit, la primul birt, unde vor transforma în rachiu generozitatea ta, femeile vor returna copilul, luat cu împrumut în scopuri de impresionare, puștii cu mâna-ntinsă o vor întinde apoi, cu bani cu tot, “capului afacerii”, care i-a tocmit pentru a-și rotunji veniturile, pe spinarea lor nevinovată.
Ieri am descoperit o nouă metodă de cerșit. Mintea omului este neobosită, în plus, nevoia te învață, iar lumea evoluează. Femeia care m-a oprit , undeva pe Dorobanți, în fața unei farmacii, avea cam 40 de ani și era îmbrăcată sărăcăcios, dar îngrijit. Mi-a cerut scuze, apoi…40 de bani. Clar și la obiect. Mi s-a părut a fi un om de bună credință; în plus, cui nu i s-a întâmplat să-i mai lipsească câțiva bănuți, pentru a cumpăra ceva? Mai mult, repet, femeia nu se afla în fața unei cârciumi, ci a unei farmacii, astfel încât sinapsele din mintea ta te duceau rapid la cea mai simplă judecată cu putință: nu-i ajung banii pentru a-și cumpăra un medicament. M-am căutat de mărunțiș și, pentru că în fiecare din poșetele mele se găsește cel puțin o fisă de 50 de bani pt coșul de la supermarket, i-am întins una. “Nu am să vă dau rest!”- mi-a venit răspunsul femeii, a cărui chip se luminase. Evident, am refuzat, zâmbind, mi-am încasat “mulțumesc”-ul de rigoare și m-am îndepărtat. Brusc, m-a străfulgerat un gând ( nu am trecut prin meseria de jurnalist precum gâsca prin apă! ). M-am oprit după primul colț și am început s-o urmăresc. Pe ea, femeia de bună credință. Într-o jumatate de oră a oprit fix 17 persoane. Trei au refuzat-o, grăbiți, nouă au repetat gestul meu ( fisa de 50 de bani), iar cinci i-au întins bani de hartie. Probabil de 1 leu. Evident, nu și-au cerut restul înapoi și s-au rostogolit mai departe, mulțumiți probabil, în sinea lor, că au făcut o faptă bună. Am făcut un calcul sumar al venitului estimat, pe zi. Parcă nici nu mi-a venit să mai merg spre serviciu!

image

Uscatoare rufe