De ce scriu? Nu știu, știu doar că lucrul acesta vine din mine. Că războiul din Ukraina e mic copil pe lângă învălmășeala de gânduri care se iscă în lăuntrul meu și care se calcă în picioare la ieșirea în lume. Unde ți se nasc ideile? – mă mai întreabă unii. În minte, crede lumea, dar eu simt că mare parte din rândurile ce se încolonează pe iPadul meu, își au sorgintea în suflet. În trăirile mele, marea lor parte cu încărcătură sufletească.
Cum scriu? Ușor? Greu? Îmi găsesc lesne cuvintele? Caut mult după ele? Sunt întrebări pe care mi le pun, prin interviuri, confrații mai tinerei. Da, scriu ușor, enervant de ușor, și tocmai de aceea probabil scriu atât de mult. “Ce-i mult, nu-i bun!” Mă tot urmăresc, din copilărie, cuvinte care-mi sancționează brutal prolificitatea. Nu știu dac-o fi așa, dar nici nu mi-am propus niciodată să fiu genială. Nici pe hârtie, nici pe sticla televizorului. Am dorit doar să intru în sufletele oamenilor pe ușa din față. Să le gâdil corzile sufletului lor cu lucruri care să-i atingă și pe ei. Să rezonăm. N-am scris niciodată despre bazaconii, farfurii zburătoare, filozofii de doi bani, despre epoci în care n-am trăit sau tărâmuri iluzorii despre care doar am auzit. Am scris despre mine. Despre anii mei, trecutul meu, oamenii din preajmă-mi și locurile pe care le-am colindat. Și mă bucur când lumea îmi spune NU că scriu genial, ci că scriu despre lucruri ce-i ating și pe ei, la care și ei se gândesc, despre lucruri care îi bucură sau îi dor, la fel ca și pe mine…
Scriu mult încă din copilărie. Îmi exasperam colegii când, după teza de la Română, când începeau pasele cu întrebarea “Tu cât ai scris?”, îi îngenuncheam pe toți numind cifre care intreceau de cate 4-5 ori numărul de pagini scrise de colegii mei. Se uitau chiorâș la mine, iar eu îmi primeam cuminte laurii pe căpșor, în ziua în care profa aducea lucrările corectate. Erau micile mele victorii de “scriitor neîncoronat”.
Apoi, țin minte, când eram economist stagiar la Filatura de lână pieptănată din București, detașată fiind ( căci Bucurestiu era “oraș închis” pe vremea studenției mele) la Țesătoria “Măgura” din Otopeni, scrisul meu a căpătat primele sale valențe “comerciale” : țesătoarele – niște femei simple și cuminți din comuna Otopeni – mă asaltau pur și simplu cu “comenzi” literare dintre cele mai diverse : compuneri pentru cei mici la școală, cereri oficiale către Primărie, scrisori pentru iubiții din armată, texte pentru invitațiile la nuntă sau botez, scrisori pentru mamaie de la țară, etc. Le scriam cu plăcere, mai ales că sarcinile mele de unic economist al secției se isprăveau la nici jumătatea orelor de program. In plus, “munca” asta nu era deloc benevolă. Bani oamenii n-aveau, căci era saraci lipiți, dar nu era zi să nu mă întorc acasă cu o sacoșă plină cu cireșe, cu 10 ouă scoase chiar atunci de sub harnicele găinușe ceaușiste , cu o bucată de brânză “BIO”, sau cu o țuica de prună home-made, care trona apoi, de sărbători, la loc de cinste, pe masa familiei noastre.
Prin urmare, din copilărie încă – de la meomrabilele versuri pe care le-am compus la 4 ani, spre încântarea tatălui meu ( jurnalist!) , care atunci a știut că îi voi călca pe urme – “Margareta stă și coase/ Un sac mare pentru oase” – scriu continuu și neîncetat. Și știu una și bună : nu m-a făcut scrisul bogată, dar mi-a umplut viața, i-a dat un sens, o profesie, o carieră, mi-a deschis uși și mi-a rămas alături în momentele de cumpănă, în care m-am trezit brusc singură.
…Ce mi-a venit să scriu toate acestea? Nu știu. Pesemne lansarea de astăzi a acestei noi cărți a răscolit din nou în mine aceste gânduri. Iar seara, când voi veni acasă, încărcată de emoții, flori și amintiri pentru totdeauna, îmi voi invita iPadul la un pahar de șampanie, numai noi doi, așa cum am fost mai mereu, în ultimii ani. Și vom pune la cale următoarea carte!😉
Rubrică ofertă de FARMACIILE CATENA : O DACIE DE LA MOȘ CRĂCIUN
Comentează