După ce, în editorialul meu legat de cartea gimnastei Mariei Olaru, am mărturisit că și eu am avut momente în care mai pedepseam ieșirile din decor ale copiilor mei cu câte-o chelfăneală, am primit mai multe comentarii și mesaje în care diverse dudui mă apostrofau intens. De fapt, “apostrofau” e un verb prea drăgălaș pentru veninul care mi-a fost administrat virtual, de către niște apărătoare înverșunate ale drepturilor copilului, care mă acuzau că i-am bătut și lovit pe ai mei, cu toate că aceste verbe nu fuseseră numite de mine, pentru că nu aveau nimic de a face cu ceea ce se întâmpla,de fapt, între mine și copiii mei. Ba, una chiar mă amenința că n-o să-mi mai privească emisiunile, după ce a aflat,iată, acest amănunt “cutremurător” din biografia mea. ( Îmi amintesc că lătrături similare încasasem, cu ani în urmă, când am cutezat să mă ridic, într-unul din editorialele mele din ziarul “Ring”, împotriva câinilor vagabonzi!). Nu mică mi-a fost mirarea însă, când am primit, ulterior, un mesaj de la un tânăr, care, recunoscând pe site comentariul acid al mamei sale, a ținut să mă liniștească, informându-mă că mama lui e o fățarnică și că ea, cea care juca acum rolul apărătorului copiilor molestați de părinți și mă ataca cu atâta vehemență,fusese de fapt, toată copilăria lui, un tartor cu chip de mamă, care nu numai că-l bătea frecvent, dar își revărsa zilnic asupra lui nervii săi de directoare de liceu. Tânărul m-a rugat să nu-l menționez cumva în vreun articol ulterior: ” am făcut-o doar ca să stați liniștită și să vedeți ce “lupi moraliști” vă trimit de fapt toate aceste mesaje” – suna explicația sa.
Deși oricum nu dau doi bani pe frustrările celor care-mi trimit mesaje veninoase ( îmi place critica, dar cea constructivă și civilizată), mesajul tânărului mi-a înseninat ziua. Dar, mărturisesc că mi-a și dat de gândit. Mi-a arătat că, deși poate de multe ori nu o spun, copii noștri ascund uneori mari supărări la adresa noastră. Nu-i ușor să fii părinte – sună atât de banal, dar e atât de adevărat! – și nu e deloc simplu să iei deciziile optime,adică acelea aflate la granița dintre iubirea necondiționată și dorința de a-ți crește corect copilul. De multe ori, cei cărora le-am dat viață nu realizează că multe din atitudinile noastre sunt dictate de rațiuni interioare foarte solide, că fapte care ne așează în ipostaza de “mama rea” sau “tata nașpa”, sunt de fapt îndreptate spre protecția lor, spre fericirea lor viitoare. Am fost cea mai încântată mamă din lume când, împlinind 18 ani, Victor mi-a spus, într-un uluitor exces de sinceritate: “Mami, să știi că eu îți sunt recunoscător că ai fost o mamă severă și că m-ai bătut la cap și mi-ai și dat pedepse, pentru că sunt conștient că altfel poate nu s-ar fi ales nimic de capul meu!”.. A fost, de fapt, cadoul LUI pentru mine, de ziua LUI!
….Ajutând-o pe Dana Săvuică în pregătirile pentru petrecerea de ziua Zinei Dumitrescu, care a pătruns ieri în al 80 lea an al vieții sale, traversez, mărturisesc, o mare neliniște, legată de absența din peisaj a fiului ei. Îl știu pe acesta de când era mic și își însoțea mama la emisiunile mele, “Ceaiul de la ora 5”, unde Zina își avea rubrica sa de modă. Nu mi s-a părut că cei doi ar avea o relație proastă. Nici din cale-afară de bună, pentru că Zina îl tot lăuda pe Cătălin Botezatu, numindu-l “copilul ei de suflet” și chiar mă întrebam cum s-o fi simțind oare adevăratul ei copil, tot auzind această sintagmă, rostită la nesfârșit…Răspunsul l-am primit abia în acești ani, aflând că el, fiul, adevăratul Cătălin ( culmea! și pe fiul Zinei tot Cătălin îl cheamă!) a ales să “uite” de mama sa , nefiind deloc impresionat de faptul că aceasta îmbătrânește într-un azil…
“Uitarea” este, cred, suprema pedeapsă pe care i-o poate aplica un copil părintelui său, pentru lucruri care “n-au funcționat” în Trecut. Dar ea se va întoarce, cu siguranță, ca un bumerang, către cel care n-a găsit decât această ieftină răzbunare, la adresa celei ce l-a purtat în pântece, l-a adus pe lume, l-a crescut și, cu siguranță, în felul ei, l-a iubit foarte mult…
1 comentariu