Povestea mea

15 IUNIE? 15 IANUARIE?

     

Reiau, cu voia dvs., un articol mai vechi, dar, cred eu, perfect valabil în timp!

                                               15 IUNIE? 15 IANUARIE?

A trecut 15 iunie! Ei, și ce? La fel de banal cum au trecut și alte zile ale vieții noastre… Banal într-un fel, dar cu nelipsitele spaime, frici, panici și griji mult amplificate. Nu ne mai dăm deloc seama că fiecare zi din viața noastră de-o clipă contează enorm, ne definește și că ar cam trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu că am mai apucat-o. Măcar noi, cei ,,mici,, și nu atât de importanți Dar ce vreau eu, de fapt, cu 15 iunie? De aici am pornit astăzi. În 15 iunie am numărat – unii dintre noi – 131 de ani de la uciderea creatorului și sufletului poetului de la Ipotești. Tot în 15, în fiecare an îi ucidem nașterea și amintirea, cu nonșalanța cu care ne schimbăm ciorapii. Firește, cu condiția să-i mai schimbăm. Măcar din când în când… Nu uităm însă – sub nicio formă- să amintim violențele mineriadei, că, de, politica înainte de toate, nu? 

Cât de cât normal nu este să facem tam tam pentru prea multele sărbători sau aniversări de care abundă istoria noastră – biata de ea – dar să nu neglijăm, să nu uităm acele minți care au fost cu adevărat românești, ale românilor, atât cât mai putem noi să ne numim așa. Români… Oameni cu adevărat ai cetății, oameni care, cu zeci și sute de ani în urmă au înțeles și au și spus ce-au înțeles despre mersul adevărat al lucrurilor, încercând să ne învețe, să ne lumineze să știm să luăm singuri decizii, iar după ce le luăm să le și respectăm! Noi nu și nu! Dar ce, nu știm noi să facem ordine după capul nostru needucat cum ar trebui? Ba da! 

Și iată-ne, după 131 de ani – 100+31 – că ne-am întors în istorie. Cred că mai rău ca atunci. Nu învățăm din greșeli, dar nici nu vrem, Doamne ferește! Nu tu lege, nu tu ordine, nu tu liniște sufletească – pe care, poate, ne-ar mai da-o poezia – vai de mine, ce-am zis, poezie, carte, educație – iertați-mă, credeam că vorbesc cu prietenii mei…

Să revin la poezia banalului în care trăim, la neliniștea acumulării fără limite, la nevoia penibilă de a dori și a dovedi putere! În fața cui? De ce? Pentru suflete goale?A ne supune zecilor de păreri inutile despre tot și despre toate este tot ceea ce ne preocupă. Ne tăiem în vorbe fără duh, în biciuiri dintre cele mai lipsite de sens, nestăpânind deloc valoarea cuvintelor, amplificate de emoții necontrolabile. Prieteni, stați în tihnă, mă refer la toate nivelurile, la toate straturile, nu fac nicio deosebire.

Emoția! Uite, folosesc un cuvânt care începe – din păcate – să nu mai aibă acoperire. Ce emoții, ce suflet, noi suntem duri, noi dăm cu parul, dăm cu vorba, nu înțelegem ce se întâmplă cu omul de lângă noi. Mă rog, ,,de lângă noi,, e doar un fel de-a spune. Că doar trebuie – nu-i așa? –  să păstrăm distanțarea socială… Altă definiție prostească, scoasă din puțul gândirii adânci, când, de fapt, e vorba de distanțare FIZICĂ!!! Distanțare care să amplifice la cote maxime ura. Ura animalică… Ne ducem la vale. Nu mai știm ce ne place, DACĂ ne mai place ceva pe lumea asta. Nu ne mai place nimic, nu ne mai place ce se întâmplă. Nu ne mai place ce s-a întâmplat. Nu ne mai place ce-o să se întâmple… Ce alegem? CINE mai suntem? Oare mai suntem? 

Revenind la 15 iunie, recitind nu atât poeziile, cât mai cu seamă articolele de la ,,Timpul,, , am rămas – cu tristețe imensă în minte – cu aceste vorbe:,,CA SĂ-ȚI DAI SEAMA DE NIVELUL DE CULTURĂ GENERALĂ AL UNUI NEAM, TREBUIE SĂ AFLI CE IDOLI ARE!,,…

Cristina Deleanu 

21 iunie 2020/ 14 ianuarie 2025

Publicitate