Se lasă de iarnă, dragul meu. Fără zăpezi splendide ca altădată, ci doar cu înghețul uscat al timpului. Ne agățăm de toamna asta cu îndârjire, cu încăpățânarea iscată din disperare, iar ea pare că ne face pe plac. Ne iubește, nu-i așa? Iubirea, cu iubire se răsplătește.
Spune-mi, dragul meu, povestește-mi, ajută-mă să înțeleg neînțelesurile lumii, inechitățile vieții. Enervează-te pe incompetenți, găsește-le, cu toate că nu poți, scuze mediocrilor, predă-mi lecția supraviețuirii în mulțimea dominată de meschinărie. Fii tu, cel de ieri. Hai să ne prefacem că suferința nu există, că durerea n-a fost inventată pentru noi. Ceartă-mă pentru naivitatea de a crede că oamenii sunt buni și onești. Promit că eu n-o să te mai dojenesc pentru lipsa de diplomație, așa cum făceam când mi se părea că ești prea dur cu cei care nu-și respectau cuvântul dat.
Astăzi aș face și eu ca tine, dar nu prea-mi iese. Aș putea să învăț să înjur, dar ce folos? M-aș alinia unei uriașe mase de pricepuți. Așa că, dincolo de insistența cuvântului, aștept. Și, ca de atâtea ori, îți dau dreptate.
Când am comandat ușa de stejar, în urmă cu șase săptămâni, la o firmă din Buzău, dând un avans considerabil, în speranța de a-i determina să se grăbească, mi-ai spus că dacă o avem până la Crăciun, e bine, deși ei, mă rog, el, cel cu care am vorbit, a promis că în trei săptămâni va fi gata. Te-am contrazis atunci. Acum, recunosc, mi-ar fi plăcut să știu a fi lipsită de diplomație. Insistentele mele telefoane și mesaje scrise au dus doar la amânări care, după ultimele discuții s-ar încheia mâine. Mâine, la calendele grecești, spui tu, și nu te mai contrazic.
N-aș fi vrut să fiu în locul acestui om, pitit după un nume de firmă, dacă situația ar fi fost alta. Dacă vorbele ar fi avut ecoul de altădată. Dar, de ce să plângem ce nu mai avem? O soluție ar fi să-mi schimb poza de profil la WhatsApp. Îmi pun ochelarii pe care tocmai i-am primit, și despre care Luciana m-a atenționat să nu cumva să mă prezint cu ei la ședințele școlare și, dacă se poate, nici pe stradă, apoi scot firele albe la înaintare. Vocea se poate modifica și ea ușor dacă nu-mi țin în frâu stările tensionate iscate de copilul adolescent.
Oare, aceste artificii ar fi de folos? Nu cred, dar încerc cumva să fac haz de necaz, să mă prefac că necuratul nu e atât de negru, că noi nu suntem atât de triști, chiar dacă zilnic simțim viforul în ceafă.
Azi-noapte somnul nu s-a împrietenit cu mine deloc. Știu, nici cu tine în mare parte. Te-am respirat și te-am ascultat. Mi-am zidit palmele cu ale tale, care sunt, de când le știu, întotdeauna calde, indiferent de anotimp, spre deosebire de ale mele, care sunt mai mereu reci. În fond, ce poate fi mai important, în afara faptului că ne avem. Ușile vin ele o dată și o dată. Dacă se uzează, pot fi schimbate cu altele. Oamenii nu pot fi toți la fel. Unii cunosc importanța cuvântului dat, alții știu doar a se folosi de el pentru înșelătorie. Noi însă ne avem acum, cu puținele ce ne-au rămas. Să nu le risipim, să nu le plângem, doar să le trăim! Ce spui?
Cu drag și ascultare, eu!
Giorgiana Radu Avramescu
Comentează