Un strigăt de disperare a sfâşiat cerul tropical. O mamă – undeva, departe – a simţit în inimă pumnalul cumplit al morţii băiatului ei. Ar fi fost mai bine să o ia pe ea.
Era doar un copil… Avea 26 de ani şi un car de vise pentru el şi familia lui. El, ambiţiosul… El, cu inima lui mult-mult prea mare… Îi vedea pe toţi stând într-o casă mare, colonială, în centrul capitalei, pe care o construia încet din strădania lui, călătorind în lumea mare şi plină de ispite financiare a fotbalului. Un loc pentru mamă, un loc pentru fraţi, un loc pentru soţia şi pentru fetiţa sa. Şi un locşor, cât un pătuţ de nou-născut, pentru pruncul ce creşte în pântecul preaiubitei.
Atâta fericire, atâta speranţă în gândurile unui băiat care nu a avut răbdare! Ar fi putut să râmână în Spania, să-şi odihnească gândurile pe banca de rezerve a Cordobei, în aşteptarea unui salariu care venea, evident, la dată fixă. Dar nu… Nu a avut stare şi s-a lăsat convins să plece unde se întretaie cerul cu pământul. În România. Oare unde vine asta?
Şi pe bani mai puţini. De ce, mamă, de ce??? Doar pentru că el, băiatul, dorea să dovedească tuturor cine este şi să spere că pasul înapoi îl va arunca mai sus. A ajuns târziu acolo, dar a nimerit între prieteni. Un loc cald, dar plin de ciudăţenii. Acolo, regula parcă nu e niciodată regulă. Dar s-a simţit încurajat şi a tras de el mai mult decât corpul îi spunea să o facă. A venit o zi, mai curând decât toţi cei de acasă ar fi crezut, când chipul său era pe primele pagini. Ce fericire pentru tine, mamă! Băiatul dăduse un gol dintr-acelea pe care le desenezi cu mintea de fotbalist măcar o dată în viaţă. Şi echipa lui a ajuns în finală. Datorită fiului tău, mamă. Acum, toţi începeau să îi silabisească numele.
E-keng.
Nora a venit degrabă acasă, cu vorbă pentru mamă că în trei zile va veni şi el. Mai e o finală şi, în fine, un trofeu de povestit nepoţilor. E bine! Era obosit, dar antrenorul i-a cerut să tragă aer în piept. Încă puţin…
Apoi, bolta s-a despicat. În şapte minute, Patrick al tău, mamă, a căzut, fără a şti nimeni că inima lui e pe cale să se oprească. Gurile iadului s-au deschis. Băiatul nu mai e!!!
Mama priveşte devastată către acel loc pe care îl blesteamă în gând. România. Locul care i-a luat băiatul. Şi nu ştie… Asta cu adevărat o poate omorî. Nu ştie dacă atât a fost aţa din mosorul Celui de Sus. Sau…
Sau a fost doctorul echipei, în mâinile căruia a murit la fel un băiat acum 12 ani, şi care şi acum a privit agonia ca o statuie.
Sau a fost doamna doctor de la ambulanţă care fuma absentă lângă maşină şi nu l-a resuscitat.
Sau au fost patronii acelei ambulanţe, care nici nu erau interesaţi să funcţioneze acele defibrilatoare, puse doar de formă.
Sau au fost acei generali care nu lăsau ambulanţa să stea pe pistă, dintr-un motiv care iată, poate ucide pe cineva.
Sau a fost acel antrenor care nu l-a ascultat când a spus că e obosit.
Sau au fost oamenii aceia de la institutul de medicină legală care deseori verifică inimile fotbaliştilor cu ochii pe geam, pentru că li se pare o formalitate.
O mie de mâini care omoară… sau doar destinul?
Dinspre acel iad numit România, mama aude aievea că un ministru tocmai şi-a dat demisia pentru că spitalele colcăie de microbi de decenii, toată lumea ştie, totul se fură, dar nimeni nu face mai nimic. Din cauza acelor microbi, muriseră zeci de tineri la un incendiu în care nu focul i-a mistuit, ci infecţiile din spital.
Şi atunci, când vor spune la autopsie de ce cred ei că a suferit băiatul tău, să-i crezi?
Nimic din toate acestea nu o vor face din nou fericită pe mama lui Patrick Ekeng. Pentru că băiatul nu se va mai întoarce niciodată. Iar casa colonială din Younde va rămâne ca un vis neterminat al unei finale care nu s-a mai jucat.
Dar ce mamă îşi va mai trimite băiatul să joace în acel loc de lume, ca ea poate să păţească.
Rubrică susținută de: 
Comentează