Azi m-am simțit rău. Rău-rău! Se întâmplă oricui să aibă o zi mai proastă, mi-ați putea replica. Așa-i. Numai că eu car povara unei boli neurologice fără leac, confiscându-mi nu doar vocea. De un an și trei luni nu am făcut o analiză. Ca atare am decis să sun o bună prietenă, de la unul dintre cele mai mari spitale din Capitală. Acolo am trăit internări de câte trei zile, timp în care treceam prin toate investigațiile. Giorgiana, singura care poate înțelege ce vreau, îmi stie toate bulinele, era întotdeauna cu mine.

– Eu, mesaj: Bună! Nu-s în regulă. Poți să-mi faci o internare săptămâna viitoare, de marți sau miercuri pentru un set de analize la tine?

-Ea. Prof.dr. Din păcate nu este posibil: toată secția este COVID. Să se liniștească lucrurile puțin.

Eu în mintea mea: În octombrie va fi, înțeleg, prăpăd. Cum să se liniștească? Poate că ministerul a golit niște spitale ca măsură de prevedere.

– Eu, mesaj: Am priceput. Nu se vor liniști lucrurile, abia încep. Secția ta e în așteptare sau are deja covizei în saloane?

– Ea, prof.dr.: În toate saloanele sunt doar bolnavi COVID.

Simt că amețesc. La acel spital bolnavii sunt aduși cu salvările. Nu se duce nimeni de sanchi vrăjeală.

Eu, mesaj: Se mai și moare?

Prof.dr.: Da!

Eu, mesaj care adună în el toată furia din mine: Deci ăștia de urlă că boala e scorneala doctorilor mănâncă căcat?

Prof.dr.: Cum da și mult!

Deci eu nu mă pot duce la un spital pe care-l vreau, mă știu toți și mă iubesc chiar, în septembrie că, iată, au început școlile, lumea zburdă prin vacanțe încă, nu e pericol să mergi cu o boală și să te întorci cu trei.

Aiurea. Valul patru sau paișpe e nu la televizor, ci în spitale. Vreau să înjur tare, să urlu niște sudălmi. Nu pot. O fac în cap.