Bărbații din viața mea Ea și El

Visul unei nopți de iarnă

Știu că Marina, atunci când m-a rugat să mă ocup de rubrica ”Bărbații din viața mea”, s-a gândit că îi voi face cu ou și cu oțet pe ei, pe bărbații din viața mea, că mă știe ca având limba mai ascuțită. Și eu tot la așa ceva mă gândeam. Dar când a fost să aștern pe hârtie amintiri din viața mea sentimentală, am constatat că mai degrabă mă copleșește o tandrețe și o recunoștință pentru ceea ce mi-au dăruit și pentru ceea ce a fost frumos în relațiile pe care le-am avut și m-am muiat complet. Poate sunt eu acum într-o perioadă mai romantică – da, chiar sunt – și nu pot să ies din stare gândindu-mă la suferințe și dezamăgiri din dragoste. Desigur, au fost și din astea. Dar am așa un talent – și chiar și o pregătire, ca să fiu cinstită, că nu degeaba mi-am cheltuit timpul și banii pe cursurile de dezvoltare personală – încât rețin ceea ce e bun și frumos din tot ce mi se-ntâmplă. Ceea ce vă sfătuiesc și pe voi, cele – și cei – ce citiți aceste rânduri. Mulțumesc, Loredana, pentru gândurile pozitive pe care mi le-ai sădit în suflet. (Loredana este coach-ul meu care m-a învățat multe lucruri, printre care și să spun ”te iubesc”. Înainte n-aș fi spus așa ceva să mă pici cu ceară. Te iubesc, Loredana, vă iubesc, femei de 10!). Poate cu timpul voi depăși această etapă și îmi voi aminti de tot ce mi-au făcut – sau de tot ce nu mi-au făcut – și atunci am eu grijă de ei, de să le meargă fulgii. Dar deocamdată… Vreau să vă povestesc acum despre unul dintre bărbații din viața mea. Poate vi se va părea ciudat, dar habar n-am cum îl cheamă. Nu știu nici măcar cum arată. Nu, nu vă grăbiți să trageți concluzii, nu l-am cunoscut pe internet. Ceea ce vă povestesc acum se petrecea ceva mai înainte de apariția internetului. Nu e nici măcar un prieten imaginar.

Eram la Soveja, o stațiune din Vrancea. Era într-un început de decembrie. Știu asta pentru că eram la un simpozion Nicolae Labiș la Focșani – se împlineau nu mai știu câți ani de la nașterea poetului și Labiș s-a născut pe 2 decembrie. Trebuia să meargă dramaturgul Tudor Popescu, dar ne-am întâlnit într-o redacție a unei reviste la care colaboram și m-a rugat pe mine să merg că el nu prea avea chef sau avea altă treabă. M-am dus eu, care probabil n-aveam nicio treabă și aveam și chef. Așa că mi-am pregătit câteva materiale, pentru că trebuia să țin o prelegere despre Labiș, desigur, și am plecat. Seara, după simpozion, organizatorii – gazde excelente focșănenii, ca să nu mai vorbesc de ce vin au – ne-au invitat la o masă festivă la un hotel din Soveja, unde am și rămas peste noapte. De la Focșani am venit cu un autocar în care erau invitați scriitori din București și din țară dar și oficialități și scriitori locali. La Soveja ningea  superb, liniștit, cu niște fulgi mari ca-n visul unei nopți de iarnă. Autocarul a oprit în parcare iar până la intrarea în restaurant era ceva de mers. misteriosCum pe jos aluneca, cineva mi-a întins brațul să mă sprijin de el. În momentul când l-am luat de braț am simțit o căldură și o tandrețe care au rămas unice acolo, în amintirea mea. Nu pot spune despre el decât că era un tânăr destul de înalt – asta e tot ce am observat, din punct de vedere fizic. Era un poet din Focșani, sensibil și timid. Eu eram o prozatoare din București, sensibilă și timidă. Nu știu cât am mers la braț până la intrarea în restaurant – câteva minute probabil. Nu mai știu nici despre ce am vorbit pe drum, dar cred că despre poezie. Despre Labiș, despre Nichita Stănescu. Despre cărțile pe care le citiserăm recent. Despre o trăznaie pe care o făcusem la simpozion – el nu participase la lucrări, era profesor și avusese teză cu elevii. Luase cuvântul un scriitor din București, general, veteran de război care, uitând  tematica simpozionului, începând să deapăne amintiri din război, povestise cum la un moment dat nemții, deranjați de faptele lui de vitejie, puseseră o recompensă imensă pe capul lui pentru cine îl preda, viu sau mort. Ca să îl scot din buclă, l-am întrebat dacă mai e valabilă recompensa pe care au pus-o nemții pe capul lui. Toată sala a râs iar domnul general a uitat din nou ce voia să spună și s-a dat cuvântul altcuiva. Asta a fost cam tot ce-am vorbit cred, pentru că nu fusese timp pentru mai mult. Poate vi s-a întâmplat și vouă să descoperiți o compatibilitate perfectă cu o persoană cu care vorbiți prima dată. Rar, dar se întâmplă. Bine că drumul n-a durat mai mult, cred că reușeam să mă și îndrăgostesc. Sau am și făcut-o? Poate, dacă mai țin minte și acum, după atâția ani. La intrarea în restaurant se crease o busculadă, sala nu era încă pregătită și toată lumea se oprise în hol. Am dat drumul brațului care mă sprijinea și am intrat, strecurându-mă printre oamenii care așteptau. M-am uitat în jur după companionul meu de drum, dar nu l-am mai recunoscut. Cred că și lui i s-a întâmplat același lucru. L-am pierdut înainte de a-l cunoaște. Ce ciudat… Toată seara m-am întrebat care dintre tinerii din jurul mesei era EL, dar nu am aflat. Nu știu nici în ziua de azi.

Dragul meu tovarăș de drum dintr-o noapte de iarnă alunecoasă, dacă citești aceste rânduri și te recunoști, dă-mi un semn. Mă găsești pe site. Dacă nu, nu.

Etichete

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.