Povestea mea

Cer prea mult?

În 2017 am fost scos aproape cu forța la pensie de la Teatrul Național. Împlinisem 65 de ani. Ooooh, i-auzi colo, îngrozitor, cumplit, bătrân, inutil, dinozaur, depășit, consumator inutil, conform spuselor imbecile ale bătrânei urâte, rele și arogante din fruntea ,,marii,, uniuni europene (deliberat cu litere mici), imperiu ireal pe cale de prăbușire anunțată. Buun! La câteva zile, m-am procopsit cu un antipatic atac cerebral, pe fondul șocului renunțării la serviciile mele artistice, desfășurate – totuși – cu mândrie, modestie și devotament vreme de zeci de ani: 1976-2017… Am rămas în continuare colaborator într-un spectacol cu mare succes de public, ,,Allegro, ma non troppo,, , datorită înțelegerii umane manifestată atunci de regretatul Ion Caramitru. Îmi doream o pensie liniștită, pe care, de altminteri, deja mi-o plătisem în avans atâția și atâția ani… Să nu uităm acest aspect important! O pensie liniștită alături de soția mea – de asemeni, scoasă urgent la pensie cu mai mulți ani în urmă – și de minunea noastră de cățeluș – Yummy. Am spus ,,liniștită,,. Aveam ce face. Se iviseră noi posibilități de colaborări la diverse alte teatre bucureștene, aveam –rar, ce-i drept – colaborări interesante în emisiunile TV ale Marinei Almășan, alături de care am cunoscut mari și elegante satisfacții profesionale de peste 25 de ani, începusem deja lucrul la o nouă carte de amintiri. Am destule pentru zece volume, slavă Domnului! Așa e când muncești neîntrerupt ani de zile, ai de unde aduna amintiri… Ei, și apare ca din senin (aiurea, din senin!) dezastrul numit Pandemie, mă rog, pentru corectitudine politică, pentru corectitudinea MEA politică, să-i spun PLANDEMIE… Din pământ, din iarbă verde sau, cum zic ăștia de ne conduc nu din umbră, cum se crede, ci deja pe față, la vedere, din liliac și pangolin… Băă, al dracu liliac… Inițial mă gândisem la floare. Am greșit. Nu era floare… Buun! Și iată cum, de unde mă gândeam cât de frumoasă va fi pensia, m-am trezit asemeni unei frunze în vânt, m-am trezit peste noapte sclav, persona non grata, categorie de risc, năpădit de spaime, temeri și frici induse cu forța, agresat minut de minut de știri panicoase și panicarde, de minciuni continue, de amenințări deloc voalate, dimpotrivă, de certat zilnic de către un individ care , pentru mine cel puțin, reprezintă cea mai cumplită prezență așa-zis umană, o prezență dominată de ură, ură pe care a izbutit să o inducă întregii populații (că popor nu mai avem demult, nu?), ură indusă cu o determinare demnă de o cauză mult, mult mai bună… Am respectat cu greu toate deciziile aberante luate în pripă și după ureche, am petrecut dimineți întregi alergând să-mi iau o bucată de pâine, de frică să nu care cumva să depășesc limita impusă la ora 11 dimineața ( ce, ați și uitat?), nu am mai intrat în magazinele alimentare burdușite de E-urile și toate chimicalele ,,marii,, uniuni de la care vine lumina ( că, ce să vezi, acu lumina nu mai vine de la Răsărit, cei din generația mea știu despre ce vorbesc!), abia am mai jucat câte un spectacol ici-colo. Bine că nu mi-au pus masca inutilă și pe scenă… Din cauza aceleiași frici am ratat nenumărate zile de vacanță… Am stat în casă, citind enorm. Spre deosebire de populația din ce în ce mai analfabetă (nu, nu e vina ei), eu mai citisem câte ceva și înainte… Am avut acces (de fapt, ni l-am luat singuri) la zeci de cărți care deja vorbeau de ani de zile de vremurile cumplite pe care autorii le prevăzuseră aproape la virgulă…

Și azi? S-a schimbat ceva? Nu. E mai rău… Ați mai văzut dvs. oameni fericiți? Eu nu. Mi-e frică să mai ies pe stradă (mă rog, cât m-or mai lăsa ăștia). Dumneavoastră nu aveți cum să-i vedeți, cei mai mulți aveți mașini. Până vi le va înlocui ,,marea,, uniune cu d-alea electrice. Sau cu roboți-taxiuri. Sau pe jos, să faceți condiție fizică, nu? Să înverziți planeta, biata planetă sufocată nu numai de noxe, cât, mai cu seamă, de prostie și de mult prea plinul acumulărilor fără rost… Ce se fac în zilele astea ăia cu vile de o mie de camere? Ziua de carantină și camera… Uite! E o soluție… Mda, să ieșiți din case… Asta dacă veți mai avea de unde pleca ( să nu plecați de la altă adresă, că n-o s-o mai găsiți în buletin… ) sau dacă veți mai ști cine sau CE naiba sunteți, sau dacă veți mai ști cum să vă îmbrăcați, bărbat sau femeie, depinde cum vă simțiți în dimineața respectivă…Ziceam că mi-e frică să mai ies pe stradă, nu de alta, dar nu mai suport să văd atâtea chipuri triste, fețe căzute, îngrijorate nu numai de ziua de mâine, ci și de orele, ba chiar de clipele următoare, oameni cu privirea în trotuare, muuult, muuult mai triși și lipsiți de speranță decât pe vremea bietului Ceaușescu…

Cică lumea se schimbă! Hai, să mori tu? Pe ce? Sau CU ce?

Hai, că m-am plictisit! Am pornit de la pensie și uite unde am ajuns… Las-o pe ,,marea,, greta trotineta să rezolve ea problemele lumii de pe penibilul ei soclu care-i suportă statuia la fel de penibilă de la Oslo…

Între timp, popor român progresist, plimbă-te pe trotinete, (mai nou, văd că merg câte doi pe o trotinetă!!!), vaxcinează-te ca să poți circula noaptea (asta, ca să nu vezi ziua chipurile celor triști), mergi la marile festivaluri ale inteligenței în acțiune, la târguri de baclavale, gogoșari, castraveți etc…

A, și nu care cumva să uiți de marele ideal dâmbovițean: micii și berea în sticlă de plastic! Poftă bună!

Un singur lucru vreau: DAȚI-MI VIAȚA ÎNAPOI!

Așa, cât de cât normală, cum era până acum…

CER PREA MULT?

EUGEN CRISTEA

P.S. Ca să evit comentarii absolut inutile, precizez că în Adeverința Medicală eliberată de medicul de familie se stipulează că ORICE VACCIN ESTE CONTRAINDICAT, din cauza problemelor de sănătate. Nu vă speriați dacă mă întâlniți pe stradă! AM ANTICORPI…

ACELAȘI

Și mă testez zilnic, PE BANII MEI… DIN PENSIE…

TOT ACELAȘI

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.