Doamne, ce vrea omul ăsta de la mine? Ar trebui să-l șterg din lista de prieteni. Ei, pot face asta oricând. În orice caz, m-a pus pe gânduri. Deși nici n-ar trebui să mă gândesc la asta. Zău, n-ar trebui. Și totuși…
Îi spusesem că nu mai beau. Și chiar nu beau, nici măcar de ocazii. Pentru că nu locuiesc în oraș, stau la țară, la vreo 25 de km de București, sunt dependentă de mașină, așa că n-am cum să beau. Nu pot să mă duc acasă cu un taxi la distanța asta, și chiar dacă m-aș duce, de unde iau eu taxi a doua zi de la mine de la țară să merg să-mi iau mașina? Pe scurt, nu beau. Și nici măcar acasă nu-mi vine să beau. Ca să înțelegeți, am desfăcut o sticlă de șampanie de revelion și mai am și acum din ea. Când eram tânără, toată lumea bea. Așa că beam și eu. Nu era nimic de făcut pe vremea aia, așa că ne întâlneam cu colegi, cu prieteni, jucam o canastă sau un bridge și beam. Vodca era pe atunci la mare căutare. Vodcă rusească ori poloneză. Acum însă nu mai se bea ca pe vremuri. Totuși, ca orice intelectual care se respectă, am în bibliotecă o sticlă de whiskey – să fie acolo – și una de coniac, care nici nu-mi amintesc de unde a apărut. Oricum, nu era Henessy. Scot whiskey-ul și iau un gât chiar din sticlă, că n-aveam pahar la îndemână. Nu voiam să merg până la bucătărie, simțeam că aș fi ieșit din stare. Și nu știu de ce, dar nu voiam asta. Aveam o senzație ciudată în plex și… ei da, simțisem ca un cuțit care-mi trecuse prin inimă, pe când stăteam de vorbă cu el. Analizând acum care a fost momentul – Doamne, de ce fac asta? Ei bine, n-a fost când mi-a propus așa, pe nepusă masă, să fiu mama copiilor lui. Credeți-mă, chiar nu-mi doream s-o iau de la capăt cu copiii. Îi iubesc pe-ai mei ca pe ochii din cap, dar m-am obișnuit cu ideea că nu mai sunt copii și că eu trebuie să păstrez o distanță, să nu mă amestec prea mult în viața lor. Sunt aici pentru ei, dar numai dacă au nevoie de mine. Altfel, prefer să îmi văd de ale mele și nici eu nu-i copleșesc cu problemele mele. Deci, nu copiii au fost cauza a ceea ce începusem să simt pentru el, cu toate că postura de tată singur și neajutorat poate impresiona o femeie. Dar o altă femeie, nu pe mine. Înclinația lui pentru preocupări romantice, cine cu lumânărele, dans, săruturi pasionate? Nu, nici asta. Chiar nu mi se părea potrivită pentru un militar, pentru un general nici atât. Ei bine, mi-am dat seama ce anume m-a impresionat: ”Nu mă tem să vorbesc, sunt american”. Aici m-a dat gata. Chiar nu înțeleg ce s-a întâmplat atunci cu mine, dar simțeam în primul rând că pusese piciorul în prag. Mândria lui de a fi american care îi dădea dreptul la libertate de gândire și de exprimare m-a dat gata. Era prima dată când mă întâlneam cu asemenea sentiment. M-am culcat fericită și puțin amețită, așteptând să vină dimineața, pentru că aveam în minte promisiunea lui: vorbim mai multe mâine.
Vineri, 7:44.
Sunt în fața calculatorului, îmi beau cafeaua. De obicei mă scol mai târziu, dar… cine-a dormit noaptea trecută? În orice caz, nu eu. Mă uit la mesajul pe care mi l-a trimis și nu știu cum să reacționez. Așa că nu reacționez. Pur și simplu nu-i răspund. Nu pot.
„Good morning, my dearest. Stau întins și mă uit la fotografiile tale, visând la ziua când ne vom întâlni, sperând și rugându-mă la Dumnezeu să ne aducă mai curând împreună. Stau aici întrebându-mă ce viață voi avea cu tine alături de mine, împărtășindu-ne gândurile și ideile despre ce ne rezervă viitorul. Tu și eu suntem la sute de mile depărtare, totuși te simt ca și cum ai fi lângă mine privindu-mă cum scriu acest mesaj. Pasiunea ta străbate distanțe nevăzute cu ochiul liber atingându-mă așa cum nu aș fi crezut niciodată că e posibil. Spiritul tău se avântă deasupra mea, veghindu-mă ca un înger păzitor. Inima ta bate la unison cu a mea devenind tot mai puternică și mai plină de viață cu fiecare moment care trece.”
Vineri, 20:50
Mă gândesc totuși să-i răspund. După ce m-am gândit toată ziua.
”Dragă Patrick, postarea ta este minunată. Scrii foarte bine. Sunt impresionată.”
Nu asta-i tot ce simt. Dar e tot ce-i spun. Deocamdată.
Vineri, 21:58
”Bună, draga mea, ce faci și cum a fost această zi pentru tine? Sper că ai avut o zi bună. M-am gândit la tine. Sper că ești bine?”
”Bună, Patrick. Mă bucur să te văd pe FB. Am avut o zi obișnuită. Tu ce faci?”
”Sunt bine, draga mea, am avut o zi bună. Cum a fost la muncă azi?”
”Nimic special, a fost plictisitor. Tu?”
”Eu sunt bine. De ce spui că a fost plictisitor, draga mea?”
”În comparație cu ziua de ieri, când am fost la spa. Și nici vremea nu a fost grozavă – nori, vânt, frig. Dar spiritul meu a fost bine – privind deasupra ta ca un înger păzitor”, îl citez eu, în glumă. Totuși, el mă ia în serios.
”Îți mulțumesc foarte mult, scumpa mea. Mi-ai făcut ziua minunată și noaptea frumoasă. Ai mâncat de seară?”
”Am mâncat. E important? Tu mănânci ce-ți dă armata, nu-i așa?”
”Am mâncat pui și am băut un suc acum. Tu ce ai mâncat, draga mea?”
Ce-o fi având cu mâncarea asta, de mă întreabă mereu? Fac un efort să-mi amintesc ce am mâncat.
”Bacon, un covrig, Kefir (un fel de iaurt, dacă nu știi). Și o portocală mai devreme.”
”Ești așa amuzantă, draga mea”.
”Știu”, îi răspund.
”Cum te vei purta cu bărbatul tău?” mă întreabă.
”O întrebare dificilă. Cred că e un capitol închis în viața mea. Ăsta cu bărbații”.
”De ce e un capitol închis în viața ta, draga mea?”
”Nu știu. M-am măritat foarte tânără și am fost măritată mulți ani. Cred că e de ajuns.”
”Poate, dar vreau să fim împreună. Îmi placi. Vreau să mă accepți. Te rog”.
”Aproape că mă faci să mă simt iar tânără”.
”Vreau să fii aproape de mine pentru totdeauna, vreau să fim tineri în inimile noastre. Ești încă atractivă și frumoasă, te vreau în viața mea, ești lumina ochilor mei.”
”De ce eu? Poți găsi pe facebook milioane de femei”.
”Am tot căutat, dar n-am găsit niciuna ca tine, ești cel mai frumos dar pe care și l-ar putea dori cineva, cât de norocos sunt că m-am îndrăgostit de tine, voi rămâne al tău pentru totdeauna.”
”Wow! Orice femeie își dorește să audă astfel de cuvinte”. Da, îmi face plăcere să aud astfel de cuvinte. Cui nu i-ar plăcea? Dar… așa, fără să mă cunoască? Fără să mă vadă vreodată? Chiar se putea îndrăgosti așa în două zile? Oricât de minunată aș fi… Scuze, nu pot să trec peste aceste îndoieli.
”Poate nu mă înțelegi, dar crede-mă pe cuvânt că ești mai mult decât o prietenă pentru mine.”
”Va trebui să ne cunoaștem mai bine. Știi, nu am numai calități, cum te-am lăsat să vezi”.
”Okay, e bine să ne cunoaștem mai bine, draga mea, pentru că văd că Dumnezeu din cer mi te-a trimis.”
”Cum vezi tu o relație la distanța asta?”
”Da, distanța nu ne permite să acționăm, dar sentimentele ni le exprimăm prin cuvinte atunci când distanța e o piedică. Nu contează distanța care ne separă acum, te asigur că putem transforma distanța într-o punte ca să ne cunoaștem unul pe celălalt. Știi cum se spune: Dragostea și prietenia adevărată nu cunosc nici granițe, nici distanțe; kilometrii și obstacolele nu înseamnă absolut nimic în fața iubirii. Deși distanța este o realitate pentru noi în prezent, nu vom fi departe unul de altul pentru totdeauna. Prietenia nu se măsoară în kilometri, inima e cea care o măsoară.”
Va urma.
Comentează