Degeaba ni se pare nouă mai mereu – majorității dintre noi, aș zice – că suntem buricul pământului, că nu mai e nimeni ca noi, că ceea ce-am făcut noi pe pămant este unic, este “în premiera”, este grandios și memorabil.
Ași! Istoria mustește a oameni remarcabili ( nu neapărat celebrități cosmice, dar uriașe, în plan național), care au strălucit intens , la vremea lor și peste care Timpul și-a așezat colbul îndestulător. De aceea devin providențiali, oamenii care știu să ne reamintească, cu dragoste și iscusință, despre ceea ce a avut mai bun Trecutul. Și-i admir nespus pe cei care ne învață să-l cunoaștem , sa-i prețuim valorile, să conștientizăm că lucrurile minunate care se întâmplă astăzi, s-au mai întâmplat candva – ok, păstrând proporțiile si respectand contextul vremurilor – și că nu ai cum să mergi înainte, dacă nu-ți cunoști Trecutul.
O introducere ușor pompoasă, nu-i așa? Dar nu e deloc deplasat să vorbim despre Trecut astăzi, de Ziua Bucurestiului nostru iubit. Probabil că în aceasta zi, fiind an electoral, politicienii s-au întrecut în discursuri patriotarde, lăudându-și performanțele în materie edilitară și fantasmagorind pe tema Bucurestiului Viitorului. Dar iată că tot în ziua de azi s-au întâmplat și lucruri cu adevărat frumoase și încărcate de miez. Echipa Teatrului de revistă “Constantin Tănase” a ales un mod inedit și plin de sensibilitate de a omagia nu numai Orașul, ci și propria istorie.
În miez de zi, în fața a câteva zeci de bucureșteni, câți au încăput în foaierul strălucitor al unicului Teatru de Revistă din România, s-a vernisat o expoziție inedită. Un crâmpei de istorie, adunat în exponate de o valoare sentimentală inestimabilă, a reprezentat tributul adus de echipa lui Vasile Muraru, Teatrului pe care îl conduce cu atâta iscusință și suflet. Și cum orice conducator are un “executiv”, inepuizabila Valentina Fătu, secondată de colegii săi sufletiști, au pus la cale ceea ce, de astăzi înainte, va spori valoarea Teatrului-simbol din Calea Victoriei. În vitrinele și pe manechinele ce au îmbrăcat foaierul Teatrului, angajații săi au așezat mărturiile unui Trecut efervescent, cel al locului spre care, de atunci și până astazi, vin eleganți și glamouroși, bucureștenii, pentru a-și aplauda artiștii preferați.
Offf, așa pățesc mereu! …în astfel de momente regret enorm că nu sunt un fotograf bun sau un cameraman priceput, pentru a reuși sa surprind cum se cuvine atmosfera unui astfel de eveniment și mai ales pentru a reuși să vă fac să vă regretați absența.
Cutreier, iată, cu emoție la rându-mi, vitrinele : caiete program ale spectacolelor de odinioară, îngălbenite de timp si având un fel anume de a înădi cuvintele ce alătură nume de artiști care sunt demult praf de stele; fotografii, ilustrand chipurile acestora din urmă, în nuanțe de alb și negru, deși, Doamne, cât de colorați erau ei, pe atunci, în momentul fotografiei…
Parcurg în tăcere punctele în care sunt expuse obiectele personale și costumele de scenă ale unor artiști de legendă, cu care mulți dintre noi am avut șansa de a fi contemporani. Iată , bunăoară, rochia elegantă a Stelei Popescu, învecinându-se cu pantofii săi cu toc înalt, care-i puneau în valoare superbele picioare, iată și jobenul sub care baleta cu grația unei flăcări vii, marele Cornel Patrichi, pipa inspiratului Aurel Storin, timp de 55 de ani secretar literar al Teatrului, iată și sacoul care-l împacheta pe Dan Spătaru, la întâlnirea cu fanii săi, iată și ținuta de scenă a pătimașei actrițe Cristina Stamate…În liniște, parcurg traseul creionat de Mașina Timpului, participanții la vernisajul de astăzi. Sunt, marea lor majoritate, vârstnici care au trăit vremurile de odinioară ale Teatrului, fanii lui “Tănase” și ai urmașilor săi, privind cu nostalgie la mărturiile acelor vremi și care-și dorm somnul cuminte sub geamurile transparente ale vitrinelor…
Dovedind însă că Teatrul Tănase nu este nicidecum o instituție încremenită în trecut, spațiul e plin de tineret : sunt nu numai voluntarii de la liceele Capitalei, pe care Valentina Fătu i-a mobilizat, spre a li se alătura astăzi angajaților Teatrului, ci și publicul de mâine al acestuia. Ei au devenit, pentru o zi, nu doar “ajutoare ale gazdelor”, ci și “ucenici” într-o uzină a artei adevărate, învățând într-o astfel de zi că viața nu se desfășoară numai pe telefonul mobil, ci și în astfel de întâmplări frumoase, cu oameni vii și NU virtuali, cu amintiri pe care și ei au datoria sa le transmită celor ce vor veni.…
Amfitrioni desăvărșiți ai evenimentului, Vasile și Valentina și-au evocat cu emoție precursorii, apoi i-au băgat atât de frumos în seamă pe oaspeții evenimentului, insistand asupra unui personaj absolut fabulos, “autor moral” al uneia dintre cele mai impresionante colecții expuse : octogenarul Mihai Sarca, un muncitor de fabrică avand 7 clase, îndrăgostit însă , de mic, de lumea fabuloasă a teatrului, care l-a transformat într-unul dintre cei mai importanți colecționari autohtoni de autografe, fotografii, caiete program și afișe de spectacole. 
Și pentru că publicul adunat la frumosul eveniment al Teatrului Tanase fremăta de nerăbdarea de a-i aplauda și pe artiștii Prezentului, Valentina și Vasile au cedat locul câtorva dintre cei mai îndrăgiți artiști de la Tănase, care și-au încântat auditoriul cu melodii desprinse parcă din “vitrinele” vernisajului.
În jur, spectatorii erau fericiți, aplaudau și fredonau refrenele tinereții, pe alocuri lăcrimau nostalgici , ciocnind cu toții câte o cupă de șampanie în memoria celor plecați dar și în sănătatea celor rămași să ducă înainte flacăra revistei românești.
…și mă întreb, cu vizionară curiozitate, oare câte din fotografiile făcute în această zi de toamnă timpurie, vor deveni candva , la rându-le, exponate într-o expoziție similară, pe care o vor organiza, poate, peste secole, urmașii celor adunați astăzi, la Tănase…
Comentează