…Pe vremuri, “ Unde fugim de-acasă” era titlul întrebător al uneia din cărțile semnate “Marin Sorescu”. Am rămas cu el în minte și de atunci, ori de câte ori o vacanță se întrevede la orizont, mă seceră această întrebare. Răspunsul îl găsesc repede de tot : sunt omul deciziilor și care nu zăbovește prea mult în lumea incertitudinilor.
Ultima oară când mi-am pus această întrebare, mă aflam în plin an pandemic. Absența vaccinului și o oarecare prudență ardelenească mi-au pus în față stavila unor călătorii la distanțe mari, dintre cele cu care îmi obisnuisem vacanțele. Așa că am ales ceva…aproape de casă!
Cu un fotoreporter iscusit alături și cu entuziasmul născut de un site apetisant, care mi-a hrănit căutările virtuale oferindu-mi soluția salvatoare, am purces spre unul din locurile acelea, ce ți se lipesc de suflet precum marca de scrisoare. Și cum să nu devină magnet pentru curiozitatea ta de jurnalist, un spațiu aflat la o aruncătură de băț de casă, pierdut într-o pădure de poveste și ancorat într-o zonă despre care, până acum, nu știai prea multe?
… Vedeți poza de mai sus? Imaginea este cu siguranță surprinsă din dronă și transmite mai mult decât reușesc s-o facă 1000 de cuvinte! Chiar și alese de un gazetar iscusit, cu miliarde de vorbe în tolba sa!
La Pensiunea Cetățuia am ajuns, suduind de zor autoritățile mioritice pentru dezinteresul total, manifestat față de infrastructură. Hurducăielile șoselei, continuate cu cele ale drumului forestier șerpuind printr-o pădure în care te așteptai mereu să dai fie de Scufița Roșie, fie de Hansel și Gretel, au avut însă, până la urmă, farmecul lor. Au creat acel contrapunct între drum și ceea ce găsești la capătul său : pensiunea de vis, pe care o descoperiseși navigand cu vâslele imaginației, pe internet.
După ceva vreme am aflat că locul fusese inițial o pășune și că o familie inimoasă de ingineri, renunțând la profesiile de bază, au raspuns unui challenge care le-a schimbat viața : au ridicat de la zero, în doar un an, aproape de Măgura Buzăului, o… povest! “Cetățuia” i-au spus, după numele dealului pe cușma căruia și-au cocoțat visul.
Cele câteva emisiuni, întâmplate mie în diverse locuri din țară, precum și pensiunile care am fost primiți cu brațele deschise, m-au “antrenat” în a privi cu ochi de “specialist” astfel de “așezăminte”. Nu știu să acord “stele”, nici măcar “margarete” ( parcă așa se premiază pensiunile, nu?), însă mă bucur să probez pe pielea mea astfel de oferte. Și o fac, cu temeinicie și responsabilitate, luându-mi în serios leriodica menire de “influencer”. Iar la plecare, cand mă desprind de câte un astfel de loc, in funcție de gradul de satisfacție pe care-l resimt, pot risca să acord – în spiritul emisiunii mele de la TVR – nota 10, acolo unde ea se justifică.
Un 10 curat, plin și fără discuții, i-am atașat, în sufletul meu, fară nicio strângere de inimă, acestui loc de vis, despre care glăsuiește titlul. Și pentru că argumentele atârnă mai greu decât vorbele, am să vă descriu una din zilele mele, petrecute la Pensiunea Cetățuia.
….E 6 dimineața – ora care, de regulă, mă prinde scriind. Nu renunț nici în călătorii la bunele obiceiuri, care îi face pe cei din jur să se uite la mine ca la o ciudată! Dar eu…merg înainte cu programul meu draconic, mai cu seamă atunci când el este precedat de un somn bun. Îmi place la nebunie expresia : “Un deștept doarme în 6 ore, cât doarme un prost în 10!” Iar un somn bun, definit în termenii de la “Cetățuia”, e sinonim cu o răcoare divină ( care mi-a intrat pe fereastă, nicidecum din instalația de aer condiționat! ) , ci și într-o liniște nepamânteană. Eu cred că expresia “o liniște de se aude firul ierbii crescând” a fost lansată de unul din turiștii Pensiunii Cetățuia, deși știu bine că aceasta din urmă nu are nici pe departe vârsta expresiei cu pricina.
… Pe terasa camerei mele, înconjurată de pădure și de binecuvântata liniște, cuvintele se înșiră parcă mai cu spor. Din cand în cand, cate-o pasăre rătăcită prin preajma ferestrelor mele, spintecă tăcerea cu țipătul său ascuțit, rupt din cărțile de biologie. Miroase a natură și a cafeaua aburindă, pe care mi-am facut-o, la aparatul din cameră. Că veni vorba, confesiunea gazdei mele – Amalia Petre, o femeie ea însăși de nota 10 – “ am vrut să creăm o atmosferă de familie” – și-au găsit perfect împlinirea și nu sunt deloc lipsite de “acoperire” : camerele sunt spațioase, cochete, nu-ți lipsește nimic în ele, lenjeria mioase a proaspăt, frigiderul e doldora de băuturi, iar baia arată – wow! -fix precum cele din marile lanțuri hoteliere internaționale!
…Am pomenit de cafeaua aburindă și, undeva, sub mine, pe terasa hotelului, a început rumoarea micului dejun. Tiiii! Ce zboară timpul! E deja 8 și jumătate! Cele câteva pagini pe care am apucat să le strecor în iPad, între ora trezirii și cea a micului dejun, sunt însă multumitoare. Merit ospățul oferit de bufetul suedez din sala de mese! Îmi aleg cu grijă ceea ce așez în farfurie : un ochi salivează, celălalt e cu gandul la acul cântarului! Aleg să mă bucur de bucatele alese pe terasă, unde pot admira în voie atât amenajările cu gust , facute de gazde, cât și fauna locului! N-o să vă vină să credeți cine “inspectează” mesele ( de jos în sus! ) spre încântarea turiștilor – mari și mici deopotrivă! Vasile – vulpoiul filiform, care vizitează, din când în cand, terasa plină de clienți generoși și care îi strecoară, pe furiș, ca să nu vadă “Comenduirea”, câte-o bucățică de somon sau o bucătică de mezel proaspăt!
….Este ora 12. Soarele arde ca o flacără de aragaz, uitată pe “maxim” de o gospodină grăbită să-și perpelească mâncarea. M-am săturat de scris ( e vacanță, ce Dumnezeu!) și îmi rezerv plăcerea unei întoarceri în timp. “Nu lăsa niciodată copilul din tine să crească!”, spunea cineva. Eu pe al meu îl țin mereu pe “stand-by”, îngăduindu-i să iasă la suprafață atunci când “mediul” mi-o permite. Și atunci cum să reziști tentației de a te bucura tu însuți de un loc de joacă, profitând că arșița i-a înghesuit în camere, la aer condiționat, pe cam toți turiștii cu copii mici?!?
Îmi închei sesiunea de “ copilărie” cu o odihnă activă în…hamac! De ce spun “activă”? Pentru că, în cazul meu, chiar dacă trupul se relaxează, mintea continuă să-și rotească mecanismele, născând noi idei, noi subiecte pentru emisiuni sau pentru scriiturile mele, noi planuri de viitor! Și, Doamne, cât de plăcut este să te lași legănată de hamac ( ușor îngrijorată de scârțâitul iscat în bârnele de lemn!) și deschizâ ndu-ți larg plămânii spre a capta în el tot aerul curat, venit dispre pădure!
…Dar vorbesc de pădure! De ce să nu fac și o plimbare printr-însa? Gazda mă asigură că nu e “zonă de urși”, deci nu am cum să devin subiect pentru știrile de la Jurnalele tv! In rest…am pile la Vasile ( i-am strecurat și eu, dimineața, o felie de cașcaval, așa că Vasile e câștigat pe viață!), deci nimic rău nu mi se poate întâmpla într-o pădure ce altminteri pare…neumblată! Dar nu-i ăsta , de fapt, farmecul său? Umblată însă a fost, cu siguranță, căci cineva a scrijelit arborii seculari , înscriindu-și iubirea și donând-o eternității, iar alții au plantat , din loc în loc, indicatoare care te anunță că te afli la doi pași de Schitul Cetățuia – unul din obiectivele turistice menționate în pliantele publicitare ale zonei. Ce păcat că un afiș demobilizator mă anunță că e luni și…Schitul e închis!
Perfect! Orice picior în…, e un pas… spre un alt obiectiv turistic! La “doi pași”, coborând drumul forestier de la venire, este vestita Tabără de creație Măgura – un reper al anilor de dinainte de ‘89, când cuiva îi mai păsa de bieții artiști români : îi aduna în tabere de creație și le stimula talentul. Mărturiile celor 16 ani consecutivi de “tabără” au ramas să înfrunte timpul, sub forma unei sumedenii de sculpturi în piatră, risipite prin natură, la doi pași de Mănăstirea Ciolanu, cea, de altfel, care a și cedat teritoriile sale acestei dezlanțuiri de talente ale epocii de ( aparent) tristă amintire. 163 de sculptori și 256 de lucrări sunt semnalați de documentele vremii. Programul inițiat de Ceaușescu prevedea ca, vreme de 16 ani, câte 16 sculptori, mereu alții, să vină la tabăra Măgura din județul Buzău și, timp de două luni (august și septembrie), să creeze cate o sculptură, pe o temă la alegere, într-un bloc de piatră ce li se repartiza… prin tragere la sorți!
Încercand să ignor bălăriile ce au invadat astăzi munca de atunci a artiștilor vremii, folosesc sculpturile lor ca decor pentru un foto-shooting ce amestecă nostalgia Trecutului cu revolta legată de atitudinea Prezentului față de tot ce înseamnă valoare și respectul față de aceasta….
Dar nu las întoarcerile în timp să mă cotropească, ci mă arunc într-o altă provocare a zonei, despre care auzisem atâtea, dar nu apucasem să le văd cu ochii mei! Spre vulcanii noroioși m-au îndrumat și gazdele de la Penisunea Cetățuia. Am citit detalii despre ei în pliantele găsite în cameră, și care mi-au completat ceea ce se găsea cuibărit, pe undeva, în cultura mea generală. ….Un drum de vreo 40 de minute ( pe aceleași șosele dezastruoase!👎) și iată-mă…pe Marte! Chiar dacă o carte cu mare succes la public, decreta că “femeile sunt de pe Venus”, și doar bărbații au acces la Marte, destule reprezentante ale sexului frumos le-am surprins făcându-și fotografii în peisajul selenar, în care mici “vulcani” împrăștiați din loc în loc, scuipau noroi din rărunchii pământului. Citez din Wikipedia ( arma jurnalistului superficial) : “Vulcanii noroioși reprezintă formațiuni create de gazele natirale, provenind de la 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos, în combinație cu apa din pânza freatică. Gazele împing spre suprafață apa amestecată cu argilă. Nămolul format de acestea iese la suprafață și, în acele locuri, se usucă în contact cu aerul, formând niște structuri conice asemănătoare unor vulcani.” Cică în lume ar exista circa 1.100 de vulcani noroioși. Câtiva am numărat și eu, aici, lângă Buzău. În bolboroseala iscată de nămolul scuipat spre lumea din afară, am reușit să descifrez îndemnul de a merge la masă.
3B37E7F1-1389-478E-80D6-BFBA90750091
Daaaa…iată, a sosit deja ora prânzului!…Intrucât anunțurile mobilizatoare din zonă și nici “bodegile” aferente, nu m-au convins, am ales să mă întorc la Pensiunea Cetățuia, unde meniul arată atât de bine și de rafinat, încât nu poți să nu anticipezi… un prânz de 10. Ceea ce s-a și întâmplat! 😜
Încă o porție de scris, de data asta în foișorul înecat în umbră, după care recidivez o oră, ca și “utilizator de hamac” și consumator de “liniște desăvârșită” . Legănatul leneș al hamacului îmi aduce în minte niște vorbe rătăcite în mine, rostite cândva de marele Victor Hugo (s- o fi legănat și el într-un hamac, când le-a consemnat?!?…) : “ Există gânduri care sunt rugăciuni. Există momente când, oricare ar fi postura corpului tău, sufletul este în genunchi”
Mă ridic din genunchii sufletului și aleg să-mi petrec o vreme în răcoarea Pensiunii, studiind detalii ale interiorului, pe lânga care am trecut în repetate rânduri, mereu prea grăbită pentru a le observa. …Concluzia : niciun colțișor de aici nu e lăsat la voia întâmplării. Rafinamentul gazdelor a fost investit în tablourile de pe pereți, în micile “expoziții” de antichități din încăperile comune. Multe te duc cu gândul la ideea de “conac boieresc” – acesta fiind visul dintâi al Amaliei Petre, atunci când s-a aflat față-n față cu această provocare. Îmi vorbește, cu emoție, despre pianul acesta străvechi descoperit de familia Petre într-o casă parăsită din Buzău. A aparținut, se pare, la început de secol trecut, unei mari iubitoare de muzică – o ilustra anonimă, al cărui obiect de familie și de suflet a rămas, iată, să înfrunte timpurile, într-o pensiune a Prezentului, alături de partiturile mușcate de gălbeneala vremii…Cu promisiunea de a le găsi gazdelor un acordeor bun, la București, care să repună pianul în circulație ( Pensiunea Cetățuia este fief-ul multor artiști de valoare din România! ) , sunt încurajată să-mi fac inclusiv o fotografie la pian!😁
Seara se lasă pe nesimțite, insinuându-se printre crengile arborilor. Pisicile se tolănesc prin umbra asfințitului, cerându-se mângâiate. O fac, știind că oamenii de știință au decretat că felinele ne încarcă energetic!😁
Apoi, tot pe terasă, desprinzând conuri de brad din ecosistem, îmbibându-mi plămânii cu aerul curat din jur, și iată, din nou la masă, unde optez pentru salata mea preferată și care m-a cucerit din prima clipă, cea care amestecă într-un mod atât de măiastru, feliile străvezii de zucchini, cu brânza haloumi friptă pe grătar și cu nucile caramelizate, strecurate în rețeta unui chef de nota 10. Mmmm! Multă vreme mă va urmări gustul atat de special al delicatesei!
….Cum multă vreme mă va urmari și caldura gazdelor mele, o familie longevivă, în care iubirea a facut minuni, generând această izbandă în plan profesional, care este Pensiunea Cetățuia!
Un pahar de vin, ciocnit pe înserat, a pecetluit o prietenie, sper, îndelungată și mi-a întărit convingerea că voi reveni oricând la Cetățuia, cu plăcerea nebună de a trăi într-o altă dimensiune, departe de lumea dezlănțuită, aproape de cea în care se fiecare visează, în sufletul său…
Comentează