…așa i-am spus femeii care se agățase de mine precum o liană a disperării de un copac al speranței, încercând să găsească, iată, în alții puterea pe care mintea sa și trupul său nu i-o puteau da.
…Îl cunoștea din facultate ; fuseserăm toți trei colegi și le admirasem dintotdeauna iubirea . Și, credeam eu, “potrivirea”. De atunci, de câte ori auzeam sintagma “suflete-pereche”, la ei mă gândeam : la Diana și la Nicu. Erau frumoși, se iubeau frumos, împrăștiau în jur acea senzație de…”la vita e bella!”, din care ne molipseam cu toții, mai cu seamă în zilele acelea cenușii, care ne-au însoțit ultimii ani ai “domniei” lui Ceaușescu… Dar privindu-i, ni se umpleau sufletele cu acel licăr al speranței că “totul va fi bine!” . Și speram fiecare nu numai la aceea că vremurile acelea apăsătoare se vor încheia, ci și că Dumnezeu ne va scoate în cale, fiecăruia dintre noi, un astfel de “suflet-pereche”, care să ne lumineze drumul prin “viața de adulți” pe care o începeam chiar în acei ani de care vă vorbesc.
Părinții le-au fost de la bun început potrivnici. El era “prea sărac” pentru ea ( fiică de medici) , ea era prea “de la oraș” pentru el ( fiu de țărani) . Dar ei se iubeau și nimic nu le putea sta în cale. Si nici nu le-a stat. “Lingura de lemn” a fost punctul lor de “start” și, de la înghesuita cameră de cămin pe care au împărțit-o între ei și iubirea lor, au ajuns oamenii prosperi de astăzi, amândoi conducând companii puternice, care nu odată mi-au devenit sponsori in emisiune.
Viață de vis, doi copii deja pe la casele lor răspândite prin lume și o aparentă lipsă de griji, dar care , naiba știe cum, i-a adus, totuși, la buza prăpastiei. Fix in ziua în care a împlinit 60 de ani, el a anunțat-o solemn, chiar la masa cu sfeșnice de argint și șampanie Dom Perignon, că …”până aici le-a fost”, ca familie. Că drumurile, iată, li se bifurcă și că lui tocmai i s-a născut un copil, dintr-un pântec de parteneră de afaceri, de la o companie cu care a fuzionase…
…Tsunami? Puțin spus! ….După ce rezerva de lacrimi, urlete și amenințări cu suicidul s-a epuizat, viața ei a început șontâc-șontâc, să înainteze pe noul drum, sprijinită în cârja unei speranțe deșarte. Speranța asta însă se punea de fapt de-a curmezișul înaintării în viață. Căci pentru ea, “Viitorul” era tot în doi și tot cu El. Ori, psihologii insistă pe ideea că, de vrei să-ți continui viața cu succes după astfel de cumpene, trebuie să lași Trecutul în urmă. Iar Trecutul ei se ținea scai de ea, zi si noapte, făcandu-și anevoios drum printre lacrimi…
Nu știu dacă neapărat experiența de viața, cât mai ales vechea prietenie care ne lega, m-a osândit de a rămâne între hotarele acestui “caz”. De regulă, evit să mă mai încarc cu problemele altora, reușind cu greu să le gestionez pe ale mele. În plus, nu cred în sfaturi. Ceea ce mi s-a potrivit / năzărit mie, nu e musai să funcționeze și în cazul altor suflete. Vizionand însă, cu ochii minții, filmul descris de Diana, singurul lucru care mi-a venit în minte a fost : “ -UITĂ-L!” . Situația lor mi s-a părut a fi ireversibilă, deși undeva, în sufletul meu, am găsit resursele necesare unui final ceva mai optimist : Tinerica se va sătura de el, vor apărea inevitabilele “ciocniri” generate de cei aproape 30 de ani ce-i despart dar și de amintirile care e imposibil să nu-l bântuie și, într-un moment de disperat dialog interior cu el însuși, Nicu își va conștientiza greșeala, va mătura resturile de fluturi morți din stomacul său și se va întoarce la sufletul său pereche. Care, sunt sigură, va continua să ignore îndemnul meu de prietenă…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : AQUAMARE
Comentează