Femei de 10

TVR de ieri si de azi. episodul 17 : “Cândva, Colegiul Realizatorilor din care am făcut parte, l-a determinat pe președintele TVR Paul Everac să-și dea demisia… Pentru binele instituției.” – interviu cu realizatoarea Lucia Hossu Longin

Când am ajuns în TVR, instituția era extrem de “bogată”. Avea jurnaliști de excepție, cu cariere de succes și de numele cărora erau legate destule emisiuni celebre din vremea părintilor noștri, sau a noastră, copii fiind. Lângă unul dintre aceștia am avut șansa să-mi fac ucenicia – Mihai Tatulici. Alții, cel puțin la fel de cunoscuți, existau în jurul meu și îmi părea atât de fascinant faptul că mă ciocneam de ei pe holuri, urcam cu aceleași lifturi, stăteam la aceeași coadă la barul televiziunii, pentru a ne lua ceaiuri sau cafele. La noi, ăia tinerei de atunci, exista un respect tacit și o admirație profundă față de colegii noștri mai mari. Nu conteneam să “tragem cu ochiul” la ceea ce făceau, pe micul ecran și – cum se spune – să furam de la ei meserie. Între numele-simbol  ale Televiziunii Române, la loc de cinste se află cel al Luciei Hossu Longin – un excepțional jurnalist de televiziune, care a realizat după 1989 numeroase documentare de succes, selecţionate apoi la festivaluri internaţionale: Hobiţa lui Brâncuşi, România vs Cheng, Visul, Baricada, Urmaş de martir, Zbor deasupra unui cuib de oameni, 13-15 iunie, Mineriada oră cu oră, Sebastian (selecţie la Prix Italia, 2006), Regele nu moare (selecţie la Festivalul Internaţional de Televiziune de la Biarritz, Franţa, 2009). Cel mai bine însă o cunoaște publicul larg pe Lucia Hossu Longin datorită producției sale de suflet : Memorialului Durerii, realizat începând cu 1991, la TVR, serial consacrat spaţiului concentraţionar românesc şi rezistenţei românilor în faţa comunismului și difuzat și astăzi. Lucia Hossu Longin a fost redactor-şef al Redacţiei Film Documentar a Studioului de Film al SRTV între 1993 şi 1996 şi membru în Consiliul de Administraţie al SRTV între 1996 şi 2000. Fără a greși niciun pic, vă voi spune că și Lucia Hossu Longin face parte dintre cei pentru care Televiziunea Română este o a doua casă : o instituție pe care o iubește nespus și cu care s-a identificat, decenii la rând. 

Marina Almășan : – Stimată doamnă Lucia Hossu Longin, deși, după o viață de muncă intensă,  ati fi putut foarte bine  să duceți acum o viață relaxată, să vă plimbați prin lume și sa cititi sau chiar să scrieți cărți, iată-vă în continuare activă, făcând lucruri memorabile pt TVR. Iubiți foarte mult instituția, sau vă iubiți, pur și simplu, profesia?

Lucia Hossu Longin: – Aș fi putut să mă dedic tuturor acestor proiecte de relaxare, dar am ales să-mi continui serialul meu, nu numai pentru că-mi iubesc profesia și instituția, ci pentru că așa am conceput, în ultimii treizeci de ani, să trăiesc. În tranșeele istoriei. „Memorialul Durerii” mi-a acaparat viața și orice fac, lecturi, filmări, documentare, week-end-uri, toate se subordonează acestei căutări asidue a adevărului despre trecutul nostru recent.

 

Marina Almășan : – Iată cum arată un om care arde pentru o idee! Vă mai amintiți cum ați ajuns să lucrati in TVR? Ce făceati înainte? cine v-a propus?… Ați avut pile? Lăsâmd modestia la o parte, caracterizați-o , vă rog, pe Lucia cea de atunci.

Lucia Hossu Longin : – Cum am ajuns în TVR? Simplu, prin concurs. Plecasem din „Scânteia Tineretului” prin demisie – 1984, am stat acasă circa un an, am intrat la Radio, redacția culturală și de aici, în 1987, am dat concurs la Televiziune, în redacția lui Constantin Vișan, printre puținii căturari care mai existau la TV.

N-am avut nicio pilă, nicio protecție. Pur și simplu m-am prezentat la concurs și l-am câștigat. Postul era la Departamentul Film. Am început să învăț să filmez de la colegii mei de studio, Dan Necșulea, Vasile Alecu, Arsaluis Ceamurian. Și, la prima deplasare, n-am avut nevoie să mă ghidoneze nimeni. Știam ce vreau. Lucia de atunci era ca și cea de astăzi, un jurnalist dedicat, adeptă a perfecționismului și, mai ales, o luptătoare.

 

Marina Almășan : – V-a reușit o autocaracterizare perfectă. Pentru că vremurile s-au schimbat și Televiziunea Română s-a umplut de pile, am să vă întreb : cum deosebiți  un angajat venit pe pile, de unul – pe talent?

Lucia Hossu Longin : – Deosebirea o fac în momentele cheie ale profesiei noastre: de exemplu, trebuie să scrii o prezentare. Un jurnalist bun o face în câteva minute, cel venit cu pile se tărâie câteva zile și tot nesigur e. La masa de montaj, jurnalistul bun știe ce are de făcut, are tot desfășurătorul în cap, cel cu pile e dependent de monteur, de producător, de alte persoane care îi vin în ajutor.

 

Marina Almășan : – O, Doamne, câte astfel de specimene ne mișună prin preajmă! …Rememorați, pe scurt, parcursul dvs in TVR, punctând reperele cele mai importante.

Lucia Hossu Longin : – Am intrat ca redactor în TVR. Și așa am rămas circa zece ani. Am dat concurs pentru un post de realizator, dar am picat la proba de Socialism științific. Domnul Ion Budescu mi-a explicat că nu sunt pregătită politic. Deși examenul era la literatură și nu la învățământul de partid. Pe cererea mea, domnul director general, Petre Constantin, a scris „Deocamdată, nu!”.

Dar a venit acel „deocamdată”, după decembrie 1989. Împreună cu alți colegi, și ei într-un fel nedreptățiți, am dat examen și am luat cu brio postul de realizator TV. Mai târziu, am fost promovată ca redactor șef al secției de documentar TV. Și tot mai târziu, am fost propusă, două mandate la rând, ca membră a Consiliului de Administrație.

Cum lucrul la serial mă istovea, m-am retras din parcursul promovărilor și am rămas, în esență, ceea ce sunt și azi: un realizator de televiziune!

Marina Almășan : – Deși cunosc răspunsul, vă voi adresa totuși întrebarea : Care este proiectul dvs de suflet? Cum a luat naștere și cărui fapt credeți că i se datorează aprecierea de care s-a bucurat?

Lucia Hossu Longin : – Da, ai ghicit, proiectul meu de suflet este „Memorialul Durerii” – seria de documentare, început în 1991, și ajunsă azi la peste 200 de episoade! .

Filmul este aproape o instituție și a cucerit publicul pentru că a răspuns nevoii acute a românilor de a ști adevărul despre trecutul comunist, de a ști cine ne-au fost eroii și cine temnicerii, de a parcurge o altfel de istorie, care nu se învăța la școală : fără omisiuni și fără mistificări.  A fost o investigație realizată cu mult curaj și, mai ales, cu multe sacrificii. Și publicul a apreciat această dăruire.

Marina Almășan : – Memorialul Durerii este , fără doar și poate, un brand al TVR. Se poate spune că ați avut și infrangeri? Ati venit vreodată acasă plângând ? V-ați jurat că nu mai vreți să aveți de a face cu instituția asta niciodată? Sau a fost o dragoste necondiționată?

Lucia Hossu Longin : – Au fost mai multe momente în care m-am simțit lovită. Cel mai grav s-a petrecut în 1995 când, la o conferință a PSM, condus de Ilie Verdeț, un simpatizant din sală s-a ridicat și a spus că rezolvă el problema „Memorialului”, care deranja frontul pro-comunist, că literalmente, mă împușcă. Ceea ce m-a îndurerat a fost că, la Jurnalul TVR, s-a menționat acest fapt ca o știre normală, fără a fi amendată. Șeful de la Știri, explicându-mi că ei n-au voie „să comenteze știrile”. Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România (APTR), al cărei membru eram, a cerut SRI să investigheze acest incident. Și într-adevăr, am primit un raport că cetățeanul respectiv era un fost ofițer de securitate, avea pistol și chiar proferase public acele amenințări.

SRI m-a sfătuit să-l dau în judecată. Dar eu n-am făcut-o, pentru că atunci, ca și acum, nu credeam că acești foști securiști mai au curajul să se războiască cu jurnaliștii. Nu sunt niște papă-lapte, dar nici sfarmă-piatră nu-i găsesc a fi.

 

Marina Almășan : -Cred că sunteți omul potrivit pentru a vă întreba ce înseamnă demnitatea unui jurnalist? Ce înseamnă curajul? Până unde poate merge acesta? Până unde a mers, in cazul dvs?

Lucia Hossu Longin: – Curajul presupune să-ți fixezi mereu alte înălțimi de atins. Și chiar dacă nu reușești, să nu capitulezi. Pentru mine, în „Memorial” a fost un act de curaj să obțin intrarea în Arhiva Fostei Securități înainte de înființarea CNSAS. Când am fost invitată în Arhiva SRI, din Drumul Taberei, și am fost condusă de o mașină a d-lui Măgureanu, colegii de echipă m-au urmărit crezând că se va întâmpla cine știe ce.

Nu m-am temut niciodată. Poate urmând pilda personajelor din film care n-au știu ce e frica.

Despre demnitate, e dificil de răspuns. E o calitate, sumă a educației, a experiențelor, a valorilor în care crezi.

 

Marina Almășan : – Este necesară, credeți,  o televiziune publică, in România de azi, sufocată de atâtea posturi private? Ce ar trebui să aducă ea in plus?

Lucia Hossu Longin : – Mai mult ca oricând, este nevoie de o televiziune publică. Nu va fi niciodată sufocată de posturi private, dacă instituția își îndeplinește menirea, de a informa corect telespectatorii. Aceste cuvinte par banale, simple stereotipuri, dar informarea corectă presupune curaj, riscuri, abnegație, în adevăr. Eu am comparat deseori o informație apărute pe posturi comerciale, cu cea difuzată de Televiziunea Publică. TVR-ul câștigă din această comparație, din simplul motiv că are jurnaliști mai bine pregătiți. Nimeni nu aruncă la pupitrul știrilor, în cazul nostru, jurnaliști care abia și-au terminat școala și nici nu știu să vorbească, darămite să gândească care este conținutul de transmis al unei știri.

Nici reporteri care mixează o știre cu o bandă de muzică populară sau includ la actualități evenimente care s-au petrecut în urmă cu mai mulți ani, fără jena că amăgesc și manipulează.

Televiziunea Publică aduce, în plus, garanția faptului petrecut – nu a celui inventat – seriozitatea și credibilitatea celui care transmite. Degeaba porți costum Armani, dacă ce spui, ce transmiți ascunde sărăcia de idei și aplecarea spre subsolurile vieții.

 

Marina Almășan : – Există vreo diferență între televiziunea de acum 30 de ani și cea de astăzi? În felul în care se fac emisiunile, în felul de a fi al oamenilor, in implicarea lor, în felul în care este condusă instituția?

NLucia Hossu Longin : – Sigur că există. Cu excepția emisiunilor de divertisment care nu pot fi egalate (vorbesc de echipa de elită a anilor ’60 – ’70) astăzi televiziunea publică are ferestrele deschise spre realitate, spre politică, spre istorie, spre social. Ce-i pot reproșa, este mulțimea de subiecte minore care alcătuiesc emisii. Emisii concepute cu dedicație pentru doamna x sau domnul y. Ocupă spațiul, consumă bani și îndepărtează publicul de la adevăratele subiecte și repere educaționale.

Felul în care este condusă instituția? Abia după un an, doi, trei ani, o echipă managerială poate performa. În tot acest timp, experimentează. Cum spuneam, eu văd cu ochiul liber și-mi îngădui să spun, să constat:

–prea multe persoane angajate să nu facă nimic în detrimentul celor care muncesc din greu; –resursele distribuite inegal și nu proporțional cu audiența și succesul unui program. Aș zice, dimpotrivă;

–schema de organizare, în care lipsesc redacțiile nu permite unui om tânăr să evolueze, să crească, să învețe;

–lipsa unei echipe, care, afiliate știrilor, să poată răspunde unor evenimente fierbinți și posibilitatea de a i se aloca spații de emisie. Avem la Știri prea mulți producători și prea puțini alergători pe teren.

Noi, TVR, venim ca o locomotivă cu aburi, după câteva ore de la eveniment. Și asta ni se reproșează.

 

Marina Almășan : – Pentru că sunteți o luptătoare și știu că v-ați aflat frecvent în astfel de situații, am să vă întreb : a înfrunta un superior care „lucrează împotriva intereselor tale și ale instituției tale” este un lucru firesc sau un gest de nesupunere care trebuie aspru pedepsit?

Lucia Hossu Longin : – A înfrunta un superior, este un lucru firesc, dacă ai argumente și ton civilizat. Și depinde și ceea ce urmărești: să ai neapărat dreptate sau să remediezi o stare de lucruri? Cândva, Colegiul Realizatorilor din care am făcut parte, l-a determinat pe președintele TVR Paul Everac să-și dea demisia… Pentru binele instituției.

Marina Almășan : – Vă mulțumesc ca ne-ați reamintit acest “detaliu”! In final, am să vă rog să ne vorbiți câte ceva despre dvs : căror noi provocări profesionale le răspundeți, ce bucurii vă colorează viata personală și…dacă sunteți un om fericit.

Lucia Hossu Longin : –  Lucrez din greu (am mii de pagini de documentare și de minute – interviuri de vizualizat) la noul serial din „Memorialul Durerii”: „Reeducarea de la Pitești – Drama unei generații”.

Acesta e proiectul care îmi „colorează viața”. Sunt un om fericit pentru că am doi fii remarcabili și trei nepoti, în devenire remarcabili.

Dumnezeu mi-a dat această șansă să-i văd mari, pășind spre adolescență și să recunosc în înzestrările lor, ce e de la bunicul, de la mama și tata, de la bunica, de la Dumnezeu. Și să fiu sigură că armătura aceasta îi va ajuta să răzbească în viață.

Marina Almășan – Vă multumesc, doamna Lucia Hossu-Longin și vă doresc să fiți sănătoasă și să ajungeți la episodul 300 al Memorialului Durerii! 

 

 

Uscatoare rufe