Foto: Marian Grigore
Wow! Ce bine am dormit în patul dublu de la Hilton! Cazarea de la Monastir este un soi de “premiu pentru hărnicie” – așa îmi place să îl consider, după 5 zile în care m-am uitat cu jind la turiștii veniți în Tunisia doar pentru vacanță. Eu, mărturisesc, nu prea știu semnificația acestui cuvânt, sau dacă totuși ii spun “vacanță”, e musai să-i adaug cuvântul-pereche: “activă”. Astea au fost vacanțele mele, incepând cu studenția și până acum : perioade în care nu învățam sau nu mergeam la serviciu, dar suplineam printr-o mulțime de alte activități. Pentru hărnicie, Perfect Tour ne-a premiat ( căci Marian intră și el, vrând nevrând, în această categorie) cu o super-cazare, într-un super hotel, aparținând unei deja demult celebre rețele internaționale.
Dimineata începe ( excluzând matinalele mele ore de scris) cu un mic dejun cu adevărat “copios” ( cred că inventatorul cuvântului “copios” a fost și el cazat la Hilton!😁). În restaurantul cât o gară al Hotelului, “vagoane” de produse diverse ( ca să rămânem în metaforă!) staționează pe multiplele peroane. “Călătorii” se mișcă de la un peron la altul, alegând dupa pofta inimii : mezeluri, brânzeturi, gofre, ouă pregătite într-o mie de feluri, preparate calde, salate cât cuprinde, cereale felurite și dulciuri, fructe pentru cei ca mine, care optează pentru alimentația sanătoasă. Farfuria mea arată cât se poate de “cuminte” : fructe cât cuprinde, un bol mic cu iaurt cu musli, altul cu fructe ornate cu frișcă, și, cireașa de pe tort, un foietaj letal, în formă de melc, căruia nu i-am putut rezista: Un cappuccino în stil italienesc îmi este adus la masă de un tunisian amabil, care nu scapă de o poză făcută de Marian!😜
..Ora 9 ne găsește în fața hotelului, de unde ne culeg șoferul Ayman – cel de ieri, și ghidul nostru de astăzi – partenerul și colegul de școală al lui Walid. Îl cheamă Monser ( mereu mă gândesc la “Mon Cher”, ca să nu-i uit numele!😁) – un simpatic și-un mucalit, tobă de “turism” și iscusit vorbitor de franceză, engleză și rusă. Auzind că le vorbesc și eu pe toate trei, trece mereu de la o limbă la alta, zăpăcindu-l de tot pe Marian. …O oră durează drumul până la primul punct de pe ordinea de zi. Parcurgem autostrăzi și drumuri naționale, bordate cu ciulini, măslini și cactuși ( apropo, știți cum arată fructele de cactus, despre care v-am vorbit ieri? Iată, atașez o fotografie, pentru curioși! ) și, din loc în loc, cu aceleași construcții dezolante, razlețe sau adunate în mici orășele de provincie. Apropo de autostrăzi, după o documentare făcută de Minser, vă pot spune că tunisienii au aproape tot atâția km de autostradă, câți avem și noi : 800 – ei, nouăsute și ceva parcă – noi. Deci, diferența e nesemnificativă… Sunt 6 autostrăzi ce leagă principalele orașe ale Tunisiei. Rulăm pe una din ele, cu 120 de km la oră. Pe drum, Monser profită de atenția mea distributivă și-mi vorbește despre obiectivul nr.1 al traseului nostru, unul absolut fabulos! …Dar iată că între timp am și ajuns!
…Kairouan este capitala religioasă a Tunisiei, ba chiar a Africii. Notați : Secolul VII e.n.- de atunci dateaza orasul.
In Tunisia există un mix de religii : întâlnim si oleaca de crestini, apoi puțini exponenti ai iudaismului, insa marea majoritate a populatiei (99 %) se roaga lui Allah. Islamismul este politica oficială a statului tunisian. Iar ceea ce vom vizita acum, îi vizează exclusiv pe musulmani. Respectând regulile care spun că o femeie nu are voie să-și arate, în astfel de locuri, părțile goale ale trupului ( iar eu, ca o căscată, taman azi mi-am luat pantalonii scurți!🙉) mă las învestmântată la intrare într-o ținută tradițională, gen pelerină cu poale lungi, și în acest fel, sub acoperire, pătrund în Marea Moschee a orașului Kairouan.
Dar mai întâi câteva vorbe despre oraș. Construit în secolul al VIII-lea, Kairouan este unul dintre cele mai importante centre religioase islamice din Africa. A fost capitala țării până în secolul al XII-lea , când această funcție a fost preluată de Tunis. Imediat în al doilea an după apariția orașului pe harta străvechii Tunisii, s-a construit și Medina sa, considerată prima Medină a țării, deci cea mai veche.
Despre Marea Moschee va pot spune ca a fost fondată în anul 670 ea fiind, al un moment dat, cea mai mare și cea mai veche moschee din Africa, dar și din vestul lumii arabe. Cea mai veche a rămas până astăzi, însă între timp, in Algeria a fost construită o alta, și mai mare, detronând-o pe aceasta, din punct de vedere al dimensiunii …Deși noua mea ținută este precum un cuptor pe care-l duc în spate ( iar eu, înăuntrul său, precum un cozonac bagat la copt!) , parcurg cu voioșie suprafața interioară uriașă a Moscheei . 5000 de oameni reprezintă capacitatea acesteia.
Înainte de a ne apropia de sala de rugăciune ( prohibită, firește, neaveniților ca mine și ca Marian!) , Monser îmi atrage atenția asupra a două lucruri extrem de importante : în primul rând îmi arată, la nivelul solului, un bazin de colectare a apei de ploaie ( o raritate, în aceste locuri), apa fiind apoi folosită pentru ca toti credincioșii să se spele, înainte de rugăciune, potrivit regulilor Islamului. Este încă o dovadă a inteligenței tehnice a cartaginezilor antici.
Și mergând pe aceeași linie, îmi arată și ceasul solar, cocoțat pe o mică platformă, la o mică înălțime, tot în aceeași curte interioară. Îl confrunt cu al meu de la mână și …deduc că ar fi timpul să mă apropiu și de sala de rugăciune, pentru a-i fotografia interiorul macar din ușă. 😁
Monser e deja langa mine și continuă să-mi explice, “pe viu” , cele trei părti componente ale moscheei ( despre care îmi vorbise în mașină) , aceleași pentru orice moschee din lume : în primul rând minaretul. Cel puțin un minaret. Cel al Marii Moschei măsoară 33 de metri. Apoi vine curtea principală ( obligatoriu descoperită!) – cea în care chiar acum Marian , învesmantat și el într-un mod exotic, filmează de zor, gâfâind de căldură. A treia parte și cea mai importantă este sala de rugaciune. Aceasta , la rândul său, are doua elemente principale : o mică nișă, pe peretele opus intrării și care are rolul de a indica direcția în care se afla Mecca. Asta pentru ca credincioșii să știe încotro să stea cu fața, atunci când se roagă. Lângă nișa cu pricina câteva trepte din lemn duc către o mică platformă. De aici predică imamul – preotul musulmanilor. Toți credincioșii se adună în fața imamului, desculți, spălați, rânduiți pe uriașul covor de unde începe dialogul lor cu Allah….
Acum sala de rugăciune este pustie, mai e ceva vreme până la următoarea sesiune. Sunt 5 astfel de sesiuni de rugăciune pe zi, plasate la ore diferite, începand cu cea matinală, înainte de răsăritul soarelui și terminand cu cea de seară, la o oră și jumătate dupa apus. Acestea 5 sunt și momentele din zi la care, din vârful minaretelor, răzbate acea strigare atât de exotică a muezinului , care cheamă lumea la rugăciune. Mai nou, lumea s-a șmecherit și în acest domeniu : unele moschei au înlocuit versiunea live a muezinului cu înregistrarea audio. Bagi un stick și din megafoane robotul – muezin iși face datoria!
Primesc și o informatie suplimentară : In Moschee, femeile si barbatii se roaga, e drept, la acelasi Allah, dar sunt separati de un gard….Durata unei rugăciuni durează în medie 7-10 minute.
Monser îmi arată între timp cele …800 de coloane ale Moscheei! – cifră record și aceasta. Coloanele sunt diferite și ghidul le împarte în trei categorii : cartagineze, bizantine și romane. Cum le deosebește, căci mie îmi par toate aproape la fel : aceeași înaltime, aceeași grosime, aproape același material…Monser îmi arată însă capitelurile lor, care, constat acum, sunt diferite. Îmi amintesc că, prin școala generală, la istorie învățasem aceste detalii. Of, ce ți-e si cu memoria asta?!?
Ne debarasăm de ținutele suplimentare și , lăsând în urmă moscheea-recordman, ne cufundăm în Medina din Kairouan, cum spuneam prima medină a Africii. Vă reamintesc, Medina este “Orasul vechi” , locul unde se concentra majoritatea localnicilor. Medina era mereu înconjurată de ziduri groase și înalte de circa 10 m . În exteriorul Medinei atmosfera este , să zicem, ceva mai “europeană” . În interior însă respiră bătrâna Tunisie.
Medinei din Kairouan găsesc nenumărate asemănări cu cele deja vizitate : același aer general, acelasi bazar stradal, aceiași târgoveți experți în arta negocierii. Absolut aceleași mărfuri. Monser ne face însă două surprize.
Prima are iz …zoologic : vizităm un mic lăcaș de unde se extrage, din măruntaiele pamântului, cică cea mai curată si gustoasă apa din ținut! Cine o extrage? Cu ajutorul unui mecanism antic….o cămilă “rotitoare”! Este o camila adevărată, mai mult : împopoțonată cu drapelul Tunisian 🙄🙄 și care se rotește în jurul unui ax central, antrenand dupa sine o roată din lemn ce aduce din străfunduri vase cu apă rece de izvor. Un soi de “pompă” străveche, care, iată, functionează și astăzi. Mă scotocesc de niște mărunțiș și primesc permisiunea de a mă poza cu dromaderul. Nu risc să gust apa, pentru că degustările se fac din aceleași cești pentru toată lumea, iar eu, la capitolul igienă, nu fac compromisuri, nici măcar în scopuri jurnalistice! Monser se sacrifică, de dragul filmului pe care îl face Marian și soarbe cu poftă din cana din ceramică. Plescăie, încântat. …Oare chiar n-aș putea să încerc și eu?….🤔🤔🤔
Al doilea popas “exotic” este la o “gogoșerie” artizanală – o prăvălie mică și înghesuită între altele două, una de papuci, una de articole ceramice. Targovețul din fața mea, așezat ca un pașă în fața unei tigăi uriașe, cred că face avere cu aceste gogoși executate chiar sub nasul clientului! Se numesc fftira , sunt făcute din făină, apă și diverse alte adaosuri, care le trasformă fie în gogoși dulci, fie sărate, fiind apoi “plonjate” într-o baie de ulei încins. Fac poza de rigoare cu artizanul, dupa care cu doi dintre consumatorii înrăiți : șoferul Ayman și ghidul Monser! 😁😁 Nu risc nici aici, caci l-am auzit pe drr.Stroescu la televizor ( chiar și în emisiunile mele) tragând semnalul de alarma cu privire la nocivele grăsimi!
…Stomacul tovarășilor nostri de drum este pus la cale, așa că putem ridica ancora. Ceva îmi spune că următorul obiectiv va fi unul cu adevărat special si nu doar pentru că așa glăsuiesc carțile… Dar pâna atunci avem de îndurat un nou drum hurducăit, ce acoperă o oră din viața noastră. O investim în noi activitați “de birou” : eu scriu, Marian editează. Am zis eu că merităm un premiu pentru hărnicie! 😇
…Suntem, iată, la El Djem. El Djem este un oraș tunisian cu cca 18.000 locuitori, fondat pe ruinele orașului antic roman Thysdrus. I se spunea “capitala economica a Cartaginei romane”. Orașul se află la 70 de km de Monastir. De fapt, încă o curiozitate : veți descoperi că distanța dintre orasele tunisiene este mereu în jur de 70 de km!! Nimic nu e întâmplator : 70 de km este fix drumul pe care îl poate parcurge un dromader încarcat cu boccele! Din acest motiv, cu gandul la sărmanele “corăbii ale deșertului”, edilii antichității nu și-au îndepartat orașele unele de altele cu mai mult de 70 de km!
…În topul orașelor antice tunisiene, El Djem ocupa locul 3, dupa Cartagina și respectiv Sousse-ul de astăzi. Este si “capitala uleiului de masline”, si al mozaicurilor romane din Africa, dar este celebru mai ales printr-unul din cele mai spectaculoase obiective turistice ale Tunisiei : al treilea ca marime din lume si cel mai bine pastrat amfiteatru roman. Și primul, din punct de vedere al nașterii sale : secolul III ( anul 248 , mai precis) . 35.000 de romani asistau aici, în vremurile îndepărtate, la luptele gladiatorilor si, o vreme chiar și la executii publice. Evident, amfiteatrul nu face parte numai din lista mea de “must see”, ci si de din cea a patrimoniului mondial UNESCO.
Chiar la coborârea din mașină, am parte de o surpriză de proporții. Nu mă refer doar la apariția, în fața mea, a magnificei construcții romane, ci și la aceea a unui alt personaj, pe care-l vânam demult . Iar aici trebuie să fac o paranteză :
Întotdeauna când mă apuc de cate o carte, una dintre întrebarile care nu-mi dau pace până la final, este : “Ce poză o să pun pe copertă?” Imaginea “care va vinde cartea” trebuie să fie cea mai reprezentativă pentru conținutul său. La solicitarea editorilor, ea trebuie musai să mă conțină și pe mine ( doar e vorba de un jurnal de calatorie, un gen cât se poate de “personal”) , dar și ceva definitoriu pentru țara în cauză. În cartea despre Norvegia am apărut lângă un trol, în cea despre Tokyo – învesmântată în costum tradițional japonez, în cea dedicata New York-ului aveam în spate Statuia Libertății, jurnalul Coreean mă înfățișa într-o ricșă, iar la recenta carte despre Finlanda, coperta mă alătura lui Moș Crăciun, pe care l-am vizitat la Rovaniemi. Și așa mai departe. Încă dinainte de a porni în această călatorie și dupa ce citisem câte-n lună și în stele despre această țară, mi-am zis : sigur pe copertă voi pune fie o poză cu amfiteatrul acela uriaș de pe timpul romanilor, fie , dacă am noroc, poate mă cocoț pe o cămilă adevarată și cât se poate de reprezentativă pentru acest spațiu geografic.
Ei, și ce credeți?!? Azi Marian a reușit sa adune în aceeași fotografie ambele elemente la un loc!!!! Unde? La El Djem!, în fața celebrului Amfireatru și unde am încălecat vitejește o biată cămilă, cu care un amărât localnic iși căștiga și el banii de-o pâine! Fireste, a trebui sa-mi golesc și de această dată buzunarele de mărunțiș, dar …m-am cocoțat eu pe cămilă? M-am cocoțat! Am eu în spate Amfiteatrul din El Djem? Am! A dobândit cartea mea o copertă de 10 ? A dobândit!
…În postarea mea de pe Facebook prin care îmi anunțam “victoria”, am încheiat cu o concluzie : “Dacă mai aud pe cineva că vorbește de rău zilele de 13, îl pun să-și înghită limba! 😁😁”. Astăzi este 13 iulie.
…Poza fiind făcută, de fericire le-am dat liber băieților pentru următoarea ora ( nu și lui Marian, firește! ) și luându-mi colegul de braț, am pătruns …în istorie! Amfiteatrul te lasă, cu adevărat, fără glas. Uriașa construcție circulară din piatră, îmbibată cu amintirile unor milenii ce i-au fluturat pe deasupra, iți transportă imaginația în vremurile de demult. Fără riscul de a adormi, închid ochii și-mi imaginez cei 35 de mii de spectatori, strigand la unison într-un vacarm de nedescris, cu ochii atintiți spre arena în care gladiatorii se sfâșiau între ei, sau erau sfâșiați de animale fioroase, precum tigri sau lei, asmuțiți asupra lor.
Urcăm în tribune. Aici, jos, aveau loc invitații VIP ( iată că notiunea exista înca de pe atunci). Urmau rândurile pentru oamenii obisnuiți, după care, sus de tot, la “cucurigu” luau loc sclavii, oamenii săraci sau cei ce nu dobandiseră încă cetățenie “romană”, dar traiau între hotarele Imperiului. Ne facem niște fotografii reciproce, rugându-ne să nu ne doboare…nu vreun gladiator rătăcit în timp, ci soarele acesta ucigator, care face anevoios orice pas al nostru, orice treaptă urcată. Încă o dată îi multumesc lui Dumnezeu pentru șapca cu protecție pe care mi-am cumparat-o chiar în preziua plecării, la indicația expresă a Excelenței Sale, domnul Constantin Tudor. Mă uit însă îngrijorată la Marian, care deși are capul descoperit, se încapățânează să urce pâna în vârful Amfiteatrului…pentru a fi și mai aproape de soare! Glumesc. Pentru a surprinde o imagine de ansamblu.
Ne încurcă teribil scena modernă, amplasată în amfiteatru ( va urma curând un mare eveniment muzical internațional) si care n-are nicio legătura cu ambientul. Pe Facebook fotografiei în care apare scena îi asociez o glumă : cică ar fi fost amplasată anticipat, în vederea lansării cărții mele despre Tunisia! 😁😁
Ieșim din amfiteatru precum niste pui proaspat coborâti de pe rotisor, fascinați însă de cele vazute, fotografiate, filmate. Arta cere sacrificii, nu-i așa?
După un suc consumat la o terasă modestă de la ieșirea din Amfiteatru, unde ne alăturam celorlalti tovarăși de drum, pornim sa refacem drumul spre Monastir. Este deja dupa amiază și simt o oarecare nerăbdare în ambele “tabere” : Ayman și Monser abia așteaptă să se întoarcă pe la casele lor, iar eu și Marian visăm cu jind la un duș, iar apoi, mai pe seară, la o baie în piscină. Cum averitzam si pe Facebook, va fi o premieră absolută – și în această călătorie și în această vară. Să mă încumet, oare, să încarc o fotografie în acest sens, pe rețelele de socializare?!? ( nu de alta, dar George Buhnici și Marina Almăsan abia așteaptă să-mi comenteze celulita! 🙉🙉🙉) La această întrebare, pusă și pe pagina mea de Facebook, am primit deja cateva solicitări favorabile! 😁😁😁
….Pe curând! Fug la duș! Apoi la scris, până se mai domolește oleacă soarele! După care…mi-e că nerăbdarea mă va face să sar în piscină direct de la balcon! Nu e decât etajul 5, iar mie cifra “5” mi-a purtat mereu noroc! 😜
LAST EDIT
…Am o foame de lup, v-aș mânca pe toți cu fulgi cu tot!…doar că mă tem că rămân fără cititori! Iar cartea se anunță a fi foarte interesantă, vă jur!
Foamea mea nu e întâmplătoare! Tocmai am înlănțuit câteva bazine, în piscina din fața hotelului ( am renunțat să sar în ea din balcon, caci Marian m-a avertizat că el unul n-are de gând să mă adune cu fărașul de pe jos, în caz că ratez!🙉). Dar nu înotatul m-a epuizat, ci mai degrabă emoțiile! Pentru că soarele de Tunisia m-a deraiat de tot, se pare, mi-am luat inima în dinți și am postat o poză în costum de baie pe Facebook! Mărturisesc că ultima astfel de poză s-a “întâmplat” acum vreo 20 de ani, când, zic eu, arătam oleacă altfel.😉 Dar vorba ceea : găina bătrână face zeama bună, așa că…am riscat, iar apoi am stat toată seara ca pe ghimpi , să nu cumva să mă trezesc cu niște reacții descurajante din partea. Deși…ce mă mai poate descuraja pe mine, oare, cu atâta amar de experiență de viață?😁😁
…Piscina hotelului este dumnezeiesc de albastră ( cum s-o fi spunând aici : “allahăiesc” de albastră?!?🤔🤔) și are o apă caldă precum un ceai. Doar culoarea o deosebește de acesta, dar și bălăceala fără sfârșit a tuturor generațiilor amestecate. Nu-s ele chiar amestecate, căci există trei piscine, pentru trei categorii de vârstă. Pentru “vârsta de aur” piscină n-am văzut. Aceea este probabil la noi, la Herculane. Aici lumea n-are vârstă, vacanța -i aduce la numitor comun și, deși am ieșit să înotăm la spartul târgului ( cred că am prins ultimele prosoape, ba chiar am fost rugați să le returnam mâine, întrucât băiatul se grăbea acasă! 🙉) am reușit să surprind câteva instantanee de vacanță. Oameni m-am ferit să pozez prea mulți, ca să nu dau iar de belele ( cel în roșu e “salvamar”) . Pacat că pozele mele sunt fără sunet, căci v-ar fi inundat și pe voii șuvoiul de hituri internaționale, pe care DJ-ul piscinei le direcționează deopotrivă către cei din apă, sau cei tolăniți pe șezlonguri. Undeva, în spatele palmierilor, este Mediterana, de fapt plaja privată a Hotelului. Am decis cu Marian s-o onorăm mâine, după ce venim de la Sousse și ne facem, în cameră, temele pentru acasă. Așa suntem noi : elevi silitori! Ne a spus domnul profesor “Perfect Tour” ce lecții avem de făcut și nu ne arde de distracție până nu le facem pe toate, cât mai bine. Doar vrem o notă mare, ca să trecem clasa și să fim promovați …într-o nouă călătorie!
…dar m-am luat cu vorba și foamea mușcă din mine precum o cămilă africană din pumnul de verdeață pe care i-l întinde un tunisian bătrân și ridat precum pământul brăzdat de secetă al Africii. S-a mai isprăvit o zi și a lăsat în locul său înca una. Ultima. Oare ce surprize ne va oferi ea?…
Comentează