Foto : Marian Grigore
“Eu vara nu dorm. Nu am somn” – Connect-R sigur trage cu ochiul la inși ca mine, când compune astfel de versuri pentru hiturile sale. Evident, si astazi m-am trezit la ora 5! Și…ce să vezi? Plaja e plină și Mediterana – în buline. Cel puțin așa par turiștii din apă, de la mine, de la etajul 5 al Hotelului Hilton Skanes : niște buline ce colorează o plaja care te aștepti să fie pustie, la această oră atât de matinală.
….E penultima dimineață și parcă-mi vine să adun în mine astăzi, înainte de plecarea de mâine, tot frumosul pe care l-am găsit aici, toate amintirile, toate senzațiile plăcute, toate trăirile atât de speciale. Nu mă mai deranjează nici soarele, nici mersul pe jos prin arșița lui și pe terenul atât de bolovănos, nu mă deranjează că mi se preling culorile de pe chip de la căldură, și nici că am făcut bășici de atâta umblat, nu-mi pasă că, in goana după subiecte, sărim peste mese si le îmbucăm în fugă chiar și pe cele “legale”, mâine plecăm și asta amprentează fiecare clipă din “ astăzi”. M-am trezit plimbându-mă dimineața minute în șir printre mesele pline cu bunătăți ale bufetului suedez de la micul dejun, și asta doar pentru a-i reține atmosfera tunisiană , căci în final, în farfurie au aterizat aceleași fructe, însoțite de borcănelul gata preparat cu musli și iaurt). Îmi place să-mi treacă prin preajmă fetele frumoase, învesmântate în costumele lor tradiționale și cu capul înfășurat în basmalele impuse de religie, îmi place să-i aud pe bărbați cum se salută ceremonios cu “Salam Aleikum” și cum îl invocă toți pe Allah, care le rânduiește viața. Azi am conversat mai mult ca oricând și cu ghidul, si cu șoferul, am făcut parcă și mai multe poze, ba chiar – premieră! – mi-am scos la plimbare prin oraș și unica rochie pe care mi-o strecurasem în bagaj și căreia nu-i venise rândul niciodată. Azi e ultima zi de muncă și pentru noi, căci mâine va fi zi de drum și , pentru ca avionul este abia la ora 19, o vom umple doar cu huzureală. E weekend și merităm! Drept care, cât durează micul dejun, numai despre asta am vorbit cu Marian : la ce oră predăm camerele, ce facem cu bagajele, câți bani ne păstrăm și câți încercăm să cheltuim azi ( ni s-a spus să nu rămânem cu bani tunisieni, că e foarte greu apoi să-i reconvertim în lei!) , cum vom împărți ziua, și, in general, cum să facem s-o configurăm cât mai dibaci pe ea, ultima noastră zi în Tunisia, astfel incât sa arate și ea a vacanță.
Dar uite, m-am luat cu vorba și Wolkswagenul alb ne așteaptă deja, parcat cuminte în fața hotelului, la umbră de palmieri. Pornim spre Sousse, destinația noastră de astăzi.
Orașul Sousse este supranumit și „perla Sahelului” și este al treilea mare oraș al Tunisiei. O istorie tumultuoasă duce în spate; ea l-a plimbat, pe rând, sub dominația fenicienilor, cartaginezilor, romanilor, vandalilor, bizantinilor și otomanilor. Vă dați seama că acest lucru a amprentat puternic atât modul de viața al locuitorilor din Sousse, cât și religia și arhitectura acestui oraș. Are 230.000 de locuitori și este parte a Patrimoniului Cultural UNESCO. Monser, ghidușul nostru de ieri, este mai vorbăreț ca niciodată. Putem spune că deja ne simțim familiari unul cu celalalt și , deși nu are decât 38 de ani, vorbim și glumim ca de la egal la egal. I-am promis o fată drăguță din România și i s-au aprins deja călcâiele! Până una alta, având în vedere că este rezident în Dubai, îl voi pune în legatură cu Victor al meu. Poate are el vreo colegă, dornică să schimbe miorițele pe cămile.
Prima oprire este una cât se poate de.. “omenească”! Nu, nu vă gandiți la toaletă, doar abia am ieșit din hotel! Oprim , la cererea mea expresă, în piața orășenească. O găsim lipită de zidurile groase ale Medinei, plină de marfuri și de târgoveți. E devreme și piața din Sousse primește “marfă proaspată” : în primul rând pește, mult pește, care împânzește cu mirosul său întreaga hală a pieței. În rest, legume și fructe cât cuprinde. Prețurile, mi se spune, sunt prietenoase, accesibile oricui. Tunisia este o țară agricolă și dacă nici aici nu te poți bucura de roadele pământului, atunci unde?
…Ayman îmi aduce, de pe o tarabă, o pâine tradițională, “home made”, din acelea pe care gospodinele tunisiene le fac în casă, iar apoi le vând în piață. Nu seamănă deloc cu pâinea noastră : este “pleoștită”, nu a “crescut” deloc, este ca o lipie, dar deloc la fel ca ea, ca și consistență. E rotundă, are coaja groasă și tare, miez aproape deloc. Rup un dumicat din pâinea lui Ayman și mușc cu poftă. Nu-i rea deloc, iar coaja e chiar delicioasă…
Iar dacă tot am vorbit de pește, ce-ar fi să oprim puțin și în portul pescăresc din Sousse?! Pescuitul este aici una din activitățile specifice; la țărm este acostată o armată de bărci și ambarcațiuni pescărești, una mai pricăjită decât alta. Unele își dorm somnul de dimineață, altele – somnul de veci, iar în jurul altora deja forfotesc pescarii, pregătindu-și năvoadele și alte ustensile de pescuit. E mare sărăcie, pe aici…Îmbrăcați ponosit,se uită lung la noi : o arătare cu chip european, fluturandu-și rochia de plajă multicoloră și plimbandu-și țanțoșă pălăria de la Zara printre baloții sordizi împrăștiați pe țarm, nu este o imagine obișnuită pentru acest loc. Le zâmbesc , îi salut în franceză și se luminează la chip. Mă cheamă să fac o poză cu ei și mă roagă să o dau apoi la televizor ( Ayman le soptise ceva în arabă, bănuiesc că despre mine)…Unul dintre ei se oferă să mă învețe să cos un năvod. I-am spus că nu mă pricep la pescuit, dar cine știe? Poate prind și eu pe cineva în năvod! 😁
…Cred că deja miros a pește! Ne rostogolim repede câtre mașină, care ne lasă, în câteva minute, la faimosul Muzeul arheologic din Sousse. Muzeul Bardo din Tunis – cel mai mare din Africa – este din păcate închis în această vară și am fost extrem de dezamăgită că nu voi putea vedea cu ochii mei impresionanta colecție de mozaicuri , vestită în întreaga lume și despre care atâtea citisem. Dar…omul bun nu va fi niciodată lăsat în suferință : mi s-a spus sa nu disper, căci la Muzeul din Sousse există de asemenea o colectie impresionantă de mozaicuri. Și…iată-ne în fața acestui muzeul important.
Monser ne vorbește despre mozaicurile tunisiene, despre diferența dintre cele cartagineze ( definite printr-un joc al culorilor alb și negru) și, respectiv, mozaicurile afro-romane, tunisiene adică ( create în epoca romană), în care albului și negrului le-au fost adăugate o mulțime de alte culori. …Pășim prin sălile răcoroase ale muzeului, admirând mozaicurile expuse pe pereți, dar și vasele și statuile romane ce populează anumite secțiuni ale muzeului. Cel mai adesea, mozaicurile reprezintă zeitățile acelor vremuri. Mai cu seamă Zeul Marii – Neptun, apare în majoritatea migăloaselor lucrări…În muzeu este o liniște relativă. Un singur pâlc de turiști se mută de colo colo, păstoriți de un ghid care se căznește din rasputeri să le vorbeasca într-o rusă poluată cu accent si cuvinte arăbești. Îmi atrage atenția locul în care aceștia se află și atentia marita cu care privesc un anume mozaic. Este celebrul “ Medusa” – chipul acesta de fată poate fi privit din orice punct al încăperii, senzația va fii aceiași : că ochii ei te fixează. Pentru a o putea privi și mai bine pe “Gioconda” africană, edilii Muzeului au fixat deasupra operei de artă, sub tavan, o oglinda circulară uriașă, în care se reflectă chipul preafrumoasei, rămasă, iată, în istorie sub forma acestui joc de fărâme de marmură, numit mozaic.
…În fața statuilor romane africane ( N.B. Istoria Imperiului Roman s-a petrecut pe două continente, unul din ele fiind cel african!) , Monser ne dezvăluie motivul pentru care majoritatea dintre ele au capul lipsă, sau dacă nu, macar nasul. În momentul în care vandalii au cucerit aceste teritorii, locuite în acele vremuri de către romani, cuceritorii s-au înverșunat împotriva culturii atât de avansate a romanilor și le-au decapitat pur și simplu statuile. Ok…dar nasurile? Ce-au avut cu sarmanele nasuri?!? Pai simplu : atitudinea falnică a statuilor romane – un fel de “cu nasul pe sus”, cum am zice noi astăzi ( poziție ce simbolizează gloria, de altfel) – i-a scos din minți pe vandali, care au ales să-i lase fără nas, pe sărmanii romani întrupați în statui.
…Lăsăm în urmă Muzeul și ne continuam drumul prin istorie. Aceasta din fața noastră este Marea Moschee din Sousse! Se înalță semeață, avand culoarea nisipului și străjuind intrarea în Medina. De fapt, “semeață” e un clișeu. Care aici , iată, nu se verifică. “- Hei, Monser, cum vine asta : ieri mi-ai enumerat principalele componente ale unei moschei și primul era minaretul! Nu văd niciun minaret pe aici!”. Ghidul îmi felicită spiritul de observație și-mi explică povestea singurei moschei fără minaret din Africa. În momentul în care orașul Sousse a prins viață, una din primele construcții ale sale a fost Ribat-ul : un fort destinat pazei locuitorilor orașului. Pentru că Ribatul avea acel turn de control al său, în momentul în care s-a construit, alături de el, moscheea orașului, constructorii săi au judecat “economic” : ce sens mai are minaretul, dacă la doi pași de noi avem turnul Ribat-ului?!? Și uite-așa, Marea Moschee din Sousse a devenit unica moschee africană fără niciun minaret!
Afară arșița e în floare, deși termometrele arată numai 37. Acum mi se par chiar puține , față de cele 44, care am înțeles că au fost înregistrate ieri la București! 🙉 Monser ne însoțește către una din cele 7 intrări ale Medinei. Zidurile înalte de 10 metri înconjoară pe o lungime de 2 km Orașul Vechi. Înăuntrul zidurilor este un concentrat de istorie și tradiție. În afara lor – e un Sousse absolut european, fără nimic specific. Doar statuia lui Bourguiba călare ne avertizează că ne aflăm în Tunisia. Îmi fac o poză și cu el, dar si cu o frumoasă arăboaică, învesmântată ca la carte. Îi cer voie, politicos, îmi zambește, fermecător, dupa care ne postăm frumușel amândouă cu spatele la partea europeană a orașului, iar ghidul ne trage-n poză. Îi mulțumesc frumos tinerei tunisiene, care îmi răspunde “ -Aishek!”. Ghidul traduce: “Să vă dea Allah o viața lungă și fericită!”. Ce frumos! “ Mai facem o poza, Monser?” – îl rog pe însoțitorul nostru și fără să-i aștept răspunsul, mă si poziționez în fața unui grup statuar, care aflu că-i reprezintă pe martirii cazuți în timpul războiului dintre Franța și Tunisia ( n-ați uitat, nu?Tunisia a fost, timp de 75 de ani, colonie franceză) .
Gata cu pozele! Intrăm în Medina! Pofticiosul Monser ne oprește însă la o dugheană unde se vând specialități din Sousee : fursecuri cu cremă de curmale ( macrouz) și gogoși umplute cu de toate, prăjite într-o baie de ulei. Iși cumpără una și, încasând un refuz din partea mea, o share-uiește cu Marian, chiar în mijlocul drumului.
Intrăm în bazarul din Medina. Nu se deosebește cu nimic de suratele sale. Ba da, se deosebește prin noi, prin aceea că noi, cei de astăzi suntem și cumpăratori, nu doar jurnaliști, cum eram noi, cei de ieri! …Avem niște dinari de tocat și privim produsele expuse nu doar prin obiectivul camerei, ci si prin proprii ochi. Etichetele cu preț aproape că nici nu contează, pentru că oricum , în urma negocierii acesta devine mult mai mic. Monser îmi reamintește o axiomă a comerțului bazat pe negociere : vânzatorul nu va scădea niciodată prețul sub un prag care să-i asigure lui un mic câștig. Chiar și un dinar.
La o cotitură îmi fac o fotografie cu un bătrânel simpatic, care fumează de zor, la o măsuță din fața unei prăvălii. Mă așez lângă el și intru în vorbă. Vorbește bine franceza și este încântat să facă o poză cu o jurnalistă din țara lui Hagi! Știe de acesta din urmă, îl admiră nespus și o mai ține minte și pe Nadia Comăneci. “-Suntem născuți în același an!”, zice. Aoleu! Iar eu credeam că domnul are cel puțin 80 de ani! Nu gândesc cu voce tare, dar îi sugerez în final să fumeze mai puțin, căci fumatul dăunează sănătății. “ -Dacă am trăit până acum, nu mă mai omoară nimic! Si oricum va fi cum vrea Allah!”, îmi strigă în urmă.
…ieșim din Medina cu sacoșele doldora de curmale, magneți, cești cu mânerele in formă de cămile, săpunuri din ulei de măsline, creme cu argan și alte asemenea lor. Ne întoarcem la Monastir, dar nu “acasă”. Astăzi i-am rugat pe companionii noștri să ne plimbe puțin prin stațiune. Prima oprire este una foarte specială…
Fiecare țară are dictatorii săi. Habib Bourguiba a fost primul Președinte al Tunisiei, poziție în care l-a adus lupta sa împotriva colonialiștilor francezi. Unii, da, îl percep ca și dictator, foarte mulți însă il regretă. În timpul cât a condus țara ( 1957-1987), Tunisia a cunoscut o puternică dezvoltare. Mai mult, grație lui, poporul tunisian a avut acces gratuit la educație. Spre deosebire însă de Ceaușescu, Bourguiba a murit de moarte bună, la 97 de ani, iar locuitorii Monastirului – orașul său natal – îl venerează și astăzi. Orașul e plin de statuile sale, aeroportul îi poartă numele, de bulevard nu mai vorbim, iar la loc de cinste, în cel mai mare cimitir al orașului, se află mausoleul unde Habib Bourguiba își doarme somnul de veci, înconjurat de obiectele sale personale și de tunisienii care și astăzi vin să-i aducă omagiul lor.
Vom vizita așadar Mausoleul, după ce , pe o căldură soră cu Sahara, l-am fotografiat de afară, din toate unghiurile, și pe el, și cimitirul din jurul său . “- Știți de ce toate mormintele din cimitir sunt paralele unele cu altele?” – na, o întrebare încuietoare! – pe care mi-o adresează Monser. Firește că nu știu, și chiar dacă știam, tot îl lâsam să-mi spună el, căci am constatat cu câtă satisfacție îmi livrează informații inedite, căci probabil simte și el goana mea după senzațional. Deci..”- Nu știu, Monser! De ce?”. Îmi explică faptul că , potrivit religiei, se consideră că oamenii, în momentul în care trec “în oastea lui Allah”, trebuie să fie îngropați obligatoriu cu capul spre Mecca.” Prin urmare, un astfel de cimitir poate dobândi același rol în orientare ca și mușchii de pe copac, care iți arată Nordul. Doar că de această dată, capul mormântului îți arată în ce direcție este Mecca…
Interesant. Cum interesant mi s-a părut și interiorul Mausoleului. Chiar dacă n-am avut acces chiar lângă mormantul lui Habib Bourguiba, am fotografiat încăperea în care sunt înhumați membrii familiei sale, precum si mica expoziție cu obiecte personale ale primului Președinte al Tunisiei : costumele în care umbla îmbrăcat, biroul de lucru, telefonul, ba chiar și stiloul primit în dar de la Presedintele SUA, Ronald Reagan. Pereții expoziției nu au un tapet obisnuit, ci sunt acoperiți cu fotografii ilustrându-l pe Bourguiba in diferite momente speciale ale mandatului său. Un bust veghează dintr-un colț cele ce se petrec în incăperea-muzeu. Nu-s mulți cei pe care i-am întâlnit în Mausoleu, dar fluxul este permanent, nu e zi să nu vina câteva zeci de vizitatori : unii – curioși , alții – pur și simplu nostalgici. La plecare, înainte de a ne sui în mașină, fotografiem încă o statuie-bust a Președintelui, față-n față cu locul unde-și doarme somnul de veci si având în apropiere Tribunalul orașului și frumoasa moschee, construită în stil andaluz.
Îi observ pe Monser și pe Ayman cum iși privesc, prin rotație și pe furiș, ceasurile. Ah! Începe weekendul și aici!! Uitasem cu desăvârșire!!! Grăbim ritmul și încheiem ziua de muncă cu un periplu “turistic”. Vizităm cateva hoteluri din Monastir, asta pentru a putea deveni, la rându-ne, agenți de turism, care să-și îndemne concetățenii spre a-și investi o saptamâna de vacanță în frumoasa stațiune tunisiana Monastir.
Las mai jos cateva fotografii interioare și exterioare, după care …vai, mi-e rușine să recunosc! – fug și eu la plajă! Așa, pe-nserat, cand soarele și-a mai domolit ofensiva, lumea s-a mai subtiat și Mediterana ne așteaptă cu brațele deschise trupurile vlăguite de muncă.
Comentează