Foto : Marian Grigore
Ziua a cincea îmi începe la ora …5 ! Pentru mine …e o oră norocoasă. Deși aseară am căzut amândoi morți – mai întâi Marian ( am dedus eu din faptul că , la un moment dat, nu mi-a mai răspuns la WApp-uri), apoi, către miezul nopții , eu ( după ce am isprăvit episodul precedent), azi m-am trezit plină de energie. Îmi rămăsese de editat și publicat interviul oferit mie de
Excelența Sa, iar eu, când am ceva de făcut, îmi pun automat somnul pe fugă. Cei ce au apucat să împartă cu mine dormitoare ( acasă sau prin deplasările de serviciu) pot depune mărturie în acest sens.
Când Marian a dat, în sfârșit, semne de trezire, interviul cu dl.Constantin Tudor, minunatul diplomat care ne-a fost ca un “părinte” în aceste prime patru zile în Tunisia, fusese deja publicat pe Femeide10.ro, la secțiunea “Bărbați de 10”. Cum se zice, m-am mișcat cu talent!
Micul dejun de la hotel l-am “parcurs” în pas alergător, dar n-am ratat farfuria plina ochi cu felii pepene și nici smoothie-ul de zmeură cu care mă obișnuisem.
În doi timpi și trei mișcări bagajele au fost re-făcute și ne-am rostogolit cu ele în lobby-ul
hotelului. În câteva minute a sosit mașina Ambasadei, de data aceasta pentru a ni-l aduce pentru ultima dată pe Excelența-Sa, dl. Constantin Tudor, pe care l-am imbrătișat amândoi tare-tare de tot, de parcă ne cunoșteam de-o viață. Ne-am promis reciproc că aceasta întalnire nu a fost pentru ultima dată. Cine știe? În iarnă, la lansarea cărții, poate îl voi avea oaspete de onoare. Ishallah! Adică…”Dacă vrea Allah!”
Suntem preluați de un Wolkswagen Passat alb imaculat, cu însemnul “Taxi Touristique”. Șoferul este colaboratorul lui Walid și este tocmit de Perfect Tour pentru a ne prelua din mâinile Ambasadei României și a nu ne mai lăsa, decât peste trei zile, …pe pista avionului spre București! 😁 Pornim, așadar, spre noile aventuri. Adio Tunis, ne-a plăcut de tine!
Destinația noastră finală va fi astăzi Monastir, statiunea care ne va gazdui pana la încheierea calatoriei. Vom face insă un drum ocolit ( nici nu bănuim cât de ocolit va fi!) ca sa mai “impuscam” , pe traseu, si alte obiective. Ayman este noul nostru șofer. E un bărbat “good looking”, un arab după care destule preafrumoase mioritice ar întoarce capul. Eu nu trebuie să-l întorc : odată că nu sunt preafrumoasă, apoi pentru că Ayman e în fața mea și îl voi vedea toată ziua. Îi văd și ochii, în oglinda retrovizoare : ochi căprui, care fură inima oricui! 😜 Vorbește o engleză perfectă, așa că profit, pentru a-i adresa diferite întrebări, legate de traseu. Până una alta, ne spune că avem de rulat o oră și jumătate ( în realitate vor fi două! ) . Așa că începem să ne petrecem timpul cum stim noi mai bine, mai ales că – veste bună! – taxiul are internet! Marian iși scoate tacticos laptopul și pornește editarea. Puterea exemplului functionează și pe tărâm tunisian, așa că scot și eu iPadul și încep să sortez fotografii, să citesc informații despre cele ce le vom vedea astăzi, să trimit în țară corespondențe, să citesc presa zilei. Dau peste câteva articole, răspândite prin mai multe gazete, în care este relatată întâmplarea mea cu poliția tunisiană. Mă speriu până și eu de titlul ales de cei de la Cancan! 🙉
Pe geam, peisajul este destul de monoton și dezolant. Desigur că am adunat un arsenal de aprecieri vis-a-vis de Tunisia, dar nu pot evita să vorbesc și despre partea întunecată a acestor locuri. Că e o țară frământată de convulsii politice o știm cu toții, iar că nici criza economică globală nu le-a ocolit , nu cred că e atât de greu de intuit. Sunt foarte mulți săraci în Tunisia și lucrul acesta respiră din nenumarate elemente, mai puțin din zâmbetul pe care, generoși, ți-l oferă cu drag tunisienii.
Pe marginea șoselei pe care înaintăm hurducat, alternează plantațiile de măslini cu cele de viță de vie. Când verdele devine plictisitor, urmează câte un pâlc de clădiri. Puține însă dintre ele au “față umană”. Majoritatea sunt fie în paragină, fie în construcție. De fapt, fals! Ele “par a fi în construcție” insă sunt deja locuite, chiar și in stadiul “la roșu”, cum spunem noi; si nu cred că vor mai fi vreodată terminate. Lumea nu are, pur și simplu, bani. Piețe volante îmbracă malurile drumului pe porțiuni însemnate. În fiecare localitate, câte o zi pe săptamână îi este dedicată unei asemnea forme de comerț. Târgoveții și-au pus tarabele atât de aproape de carosabil, încât vanzările se fac direct prin geamul mașinii. În rest, maldăre de gunoi sufocă din loc în loc marginile șoselelor, oferind un peisaj încărcat de tristețe. Vrei nu vrei, toate acestea fac parte din buchetul de efecte ale sărăciei, așa că oftez, privindu-le și îmi amintesc de nenumărate astfel de documentare despre Africa, văzute încă din copilărie la televizor…
Dupa o ora si jumatate de mers cu masina ajungem la celebrele pesteri din El Haouaria. Suntem așadar in varful Peninsulei Cap Bon, punctul cel mai apropiat de Sicilia.
Două duzini de peșteri se întind de-a lungul coastei stâncoase din El Haouaria. Sunt situate la 2 km de oraș și reprezintă una dintre atracțiile turistice majore ale Tunisiei.
Anul “nasterii” lor? Secolele VII si VI îen, dar si perioada romana. De aici extrageau cartaginezii și romanii gresia pentru constructiile lor grandioase. Colosseumul din Roma și celebrul amfiteatru din El Jem folosesc, bunăoară, gresie extrasă din peșterile El Hauariei.
Un peisaj selenar stă tolanit la soare, în jurul nostru. Noroc cu Mediterana, al cărei albastru intens spulberă ideea de Lună sau de Marte. Terenul e accidentat, iar ca să ajungi la peșteri trebuie să tropăi în sus și-n jos, călcând pe bolovani și pietriș. Constat cât de neinspirată am fost, alegând pentru astăzi o încalțăminte pe platforma.🙉🙉 Bine că nu mi-am luat tocuri-cui! Cu ochii mari cât cepele, ca să nu reeditez faza cu piciorul rupt din toamna trecută, țopăi printre pietre ca o balerină în Lacul Lebedelor, încercând să țin pasul cu Marian. Afară suflă un vânt turbat, car mișcă gradele lui Celsius în coctqilul letal al caniculei. Vântul pare a fi decis să-mi zboare nu numai palaria de pe cap, ci și capul cu totul, de pe umeri! N-ar fi prima oara în care mi-aș pierde capul, am experiență, asa că voi ști să gestionez situația…
Marian îmi face câteva fotografii la intrările în peșteri, câteva – în interior. În unele cadre se vede și Mediterana, creind o combinație superbă între piatra roșiatică și albastrul marin…Cativa vizitatori ce par a fi mai mult localnici își astâmpară cu greu copiii care găsesc, în marea de stânci, nenumarate oportunități de a se cățăra. Descopăr, așezată undeva la umbră, chiar la intrarea într-una din peșteri, o bătrânică amârată, cu privirea pierdută în pietriș… O fi rămas de pe vremea romanilor?…
Ne suim din nou în mașină, scuturându-ne de nisipul pe care vântul ni l-a plantat în păr, în haine, în încălțări, ba chiar în gură. Dar chiar și așa, nu tac! Îl întreb pe Ayman care este următorul obiectiv. Vom merge la Kerkouane, unde va avea loc joncțiunea cu ghidul nostru Walid, simpaticul tunisian care vorbește atât de bine limba română și cu care colaborează intens, de ani buni, echipa de la Perfect Tour.
…Șoseaua nu este deloc mai atrăgătoare, pe acest tronson. Dar o oprire mă bucură din cale-afară. Ayman ne face o surpriză și se abate oleacă din drum pentru a ne arăta cel mai bătrân măslin din Tunisia și, posibil, din lume. Copacul acesta mătăhălos, cu radacinile îmbârligate erupând din pamântul arid, are …țineți-va bine! 2500 de ani!!! Nu știu dacă mai face măsline, însă devine pentru noi un excelent “partener” de fotografii inedite! Dupa ce săvârșim ședința foto, profit pentru a mă rasuci cu 180 de grade, fotografiind și locul acela de rugăciune, ce se distinge prin forma si albul său de restul construcțiilor. Pentru mine rămâne locul în care m-am rugat…să nu-mi zboare pălăria de pe cap!
“- Iată și o scoală!” – îmi spune Ayman, arătându-mi o clădire modestă, cu oarecari umbre de culoare care te duc cu gandul spre lumea copilăriei. Scoala pare abandonată, nu e nici țipenie în jur..” – Am voie să fotografiez, oare?” – îl întreb, friptă cu ciorba acum câteva zile. “- Desigur, copiii sunt în vacanță!”. Facem o poză, inclusiv grupului sanitar din curte. Toaletele sunt “open space”, in schimb sunt îmbrăcate într-o frumoasă ceramică multicoloră, reamintind și in acest fel faptul ca Tunisia este celebră în întreaga lume prin ceramica sa.
…Ne îmbarcăm și continuam drumul. Nici gand să putem ațipi, deși uneori parcă aș dori să lipesc geană pe geană. Dar hurducăturile mașinii sunt atât de ample uneori, încât lui Marian îi fug degetele aiurea pe taste, iar eu mă țin de ușa ca să nu fiu proiectată cu capul în tavanul mașinii. …O! Dar iată ceva extraordinar pe geam! O furgonetă care transportă…o cămilă!!! Și nu una oarecare, ci una purtand un harnașament special. Este prima cămilă pe care o văd în Tunisia, cu exceptia celor din pluș, ale căror hoarde populează bazarurile din Medina. Ayman îmi explică semnificația scaunului textil cu baldachin, viu colorat, pe care-l duce în spate sărmanul dromader, leșinat si el de căldură : astfel de cămile se închiriază pentru a duce miresele la nuntă. Ele trebuie să stea sub baldachin , pentru ca nimeni să nu le vadă înante de a deveni neveste! Simpatic obicei! Mai că m-as plimba și eu cu o astfel de cămilă! 😉
…Continuăm drumul și, in douăzeci de minute ne îmbrățișăm cu Walid, care ne asteaptă la intrarea în Muzeul arheologic din Kerkouane. Mult spus “Muzeu arheologic”, căci este o clădire micuță ( însă foarte bine îngrijită), în care iubitorii istoriei au adunat toate obiectele descoperite în strafundurile acestor pâpământuri și care vorbesc despre vremurile de departe, când pe aceste locuri locuiau cartaginezii, mai precis punii.
Parcurgem, cu interes, sălile muzeului ( suntem singurii vizitatori!) admirand exponatele atât de bine conservate din vitrinele luminate, sau vasele de ceramică, strecurate în firide meștesugit construite în zidurile Muzeului. În muzeu aerul condiționat suflă cu putere și parcă n-am mai ieși niciodată de aici în cele aproape 40 de grade de afară. Ele par însă mult mai multe, în acest decor arid al zonei in care ne aflăm…
Dar Walid insistă să ieși totuși și să-l urmăm, caci vom vizita ceva extraordinar : sit-ul antic ce ne va transporta în epoca îndepartată a punilor. Situl se află la câteva minute de muzeu, oarecum în spatele său, ca un soi de “anexă în aer liber”. Aici aer condiționat nu există, dar…cine mai are timp de aer, când în cel de afară plutește mireasma istoriei?!? Facem ochii roată și …descinși parcă dintr-o Mașina a Timpului, ne trezim printre ruinele unui oraș de altădată ; este unul dintre cele mai importante orașe punice și are aproape 3000 de ani!!! El a fost descoperit cu totul întâmplător ( ca mai toate marile descoperiri!), în timpul unor săpături facute în 1952, când au fost scoase la lumină o necropolă, o zona rezidențială, cu toate componentele sale arhitecturale. Cele scoase la lumină de arheologi vorbeau de la sine despre activitățile economice și religioase ale străvechiului oraș. Săpăturile nu s-au încheiat, pe principiul “pofta vine mâncând”. Continuate în anii următori, ele au scos la lumină nenumarate obiecte străvechi, care au devenit de altfel exponate în muzeul din apropiere – cel pe care tocmai l-am vizitat.
Situl se întinde pe o suprafață de aproape 8 hectare!! Se estimează că în acest oras antic locuiau pe atunci în jur de 2000 de puni …
Ce straniu mă simt! Mă plimb, iată, pe aleile unui oraș de acum 2500 de ani, îi admir “locuințele” , băile rămase aproape intacte, fortărețele, cladirile administrative. Doamne, ce spectacol al istoriei! Iar ghidul – minunat ghid, acest Walid al nostru – face din orice piatră Trecutului o adevărată poveste!
Locuințele și clădirile publice, civile sau religioase sunt amenajate conform unui plan urban bine pus la punct, în care străzile se intersectează ortogonal . Arhitectura se distinge prin diversitatea materialelor și tehnicile de construcție utilizate. Străzile orașului sunt deosebit de largi, cu o medie de peste patru metri, ceea ce permite o circulație ușoară a pietonilor de altădată și conferă orașului un aspect foarte aerisit. Străzile delimitează insule sau grupuri de case, astfel încât, cu câteva excepții, ansamblul este atât de bine structurat încât pare să fi fost proiectat în linii mari înainte de construirea orașului. Pătratele nu seamănă deloc cu agora orașelor grecești sau cu forumul orașelor romane, ci un spațiu mai mult sau mai puțin deschis altor clădiri, care este similar cu piețele orașelor din est. Walid ne dă lux de informații despre toate aceste elemente și ne arată detalii pe care noi nu le-am fi observat : băile din fiecare locuință ( elementele acelea roșiatice din fotografie) , canalele de scurgere, etc.
Suntem încântați! Ne suim în două mașini diferite – noi, în a noastră, Walid ne însoțește cu a lui. Mergem într-un loc care mă entuziasmează mai mult decât orice obiectiv turistic din patrimoniul UNESCO : acasă la socrii lui Walid!!! Suntem invitați la masă și n-aș fi ratat sub niciun chip această experiența fabuloasă , de a vedea cum trăiește o familie de rând din Tunisia…
Suntem, așadar, pe străduțele din Kilibia, un orașel frumos de pe coasta Mediteranei. Clădiri curate, orăsel cochet, respirând a vacanță. De fapt, Walid ne soune că foarte mulți tunisieni cu ceva posibilități își construiesc aici mici locuinte pentru vacanțe. Inclusiv el trudește de câtiva ani la așa ceva. E greu de terminat pentru că..nici pe Walid banii nu-l dau afară din casă, deși de câtiva ani buni a ales să trăiască în Dubai și vine în Tunisia doar când are câte ceva important de făcut. Cum e acum: să ne ajute în proiectul nostru.
…Am parcat, iată, în fața casei socrilor lui Walid. Casa e “pe pamânt”, are un singur nivel, nu e spectaculoasă, dar e văruită curat în alb și se vede de la o poșta că este locuită de oameni gospodari. Tata-socru – Habib ( = iubitul, în arabă) , este fost profesor de sport și campion national la gimnastică al Tunisiei , iar soția sa, Hayat, ( = viață, în arabă) – casnică. Nici n-ar fi avut cum altfel, pentru că are 5 copii, printre care și pe Zaineb, frumoasa soție a lui Walid. O locuință amenajată cu gust și curată și cu simboluri arabe raspândite pe pereți ( inclusiv versete din Coran). Tot în spiritul tradiției, Walid sfințește casa aprinzând tămâie. În acest fel, spiritele rele vor fi alungate.
Remarc, într-un colț, o masă mare, pregătita sărbătorește. În jurul ei se adună frecvent , la ocaziile speciale mai ales, toți copiii și nepoții. Astăzi NOI suntem cei așezați la loc de cinste, stăpâna casei întrecându- se pe sine însăși în a ne răsfăța cu cele mai tradiționale bunătăți.
Walid, ghid cu experiență și mândru-foc de mama-soacră, ne asigură că, indiferent de numărul de stele al restaurantului, niciodată mâncarea preparate de un master-chef nu se va ridica la nivelul celei gătite de o gospodină bună, în bucătăria ei de acasă.
Pe masă iau loc, consecutiv, salata cu ton picantă, salata tunisiană, plăcintele Brik, și o pâine stranie, aproape neagră la culoare, intinsă ca o plăcintă și destul de rigidă. Este tradiționala pâine de ovăz, făcută în casă. Din păcate tot mai puțini tunisieni mai știu să facă această “tabouna”. Încet-încet, tradiția se pierde în istorie…Dar iată și un platou uriaș cu couscous cu carne de miel – felul principal și de care stăpâna casei este atât de mândră. Ni se servește apă de izvor și sucuri din fructe. Nu alcool : suntem într-o familie de musulmani.
Atmosfera de la masă este destinsă și, chiar dacă nu toți vorbesc limbi internaționale, dialogul se leagă. Eu, personal, m-am așezat langa tata socru, care a fost profesor de sport la viața lui, iar după pensie contabil și vorbește binisor franceza. Evocăm performanțele Nadiei Comăneci, apoi îi laud casa ( amenajată 100 la sută de el însuși), dupa care îl felicit pentru soția care iși păstrează frumusețea și la aproape 50 de ani de căsnicie. Râde satisfăcut și îmi mărturisește : “Nici nu știți cât m-am luptat s-o cuceresc!” . Doamnei i se traduce dialogul nostru și se amuză copios. Îmi spune că în tinerețe era cu adevărat frumoasă și, cand o întreb ce crema de față folosește de are tenul atât de perfect, îmi spune ca nu s-a dat niciodată cu cremă si că nici de machiat nu se machiază. Îsi dă doar cu ruj, la ocaziile speciale. Deduc că este una din ele, caci o vad ușor rujată…
O felicit pentru mancarea delicioasă și, după ce ispravim cu greu ceea ce ni se tot pune în farfurie, suntem invitați la măsuța de desert. Frumoasa Zaineb ne toarnă ceai verde cu muguri de pin și ne îmbie cu delicatese tunisiene. Walid ne descrie semnificația acelui covrig uriaș, pus în vârful muntelui de prăjiturele : este o delicatesă tradițională, facută în casă de ocazii : coca se rulează având în mijloc pastă de curmale și se pune la cuptor. Ne rupe covrigul în două și gustăm, fiecare. E într-adevăr gustos și foarte deosebit de tot ce-am degustat pana acum în Tunisia. O porție uriașa de pepene îmi bucură finalul acestui ospăț, pentru care le multumim din suflet gazdelor, înclinându-ne în manieră japoneză. Plecăciunea semnifică pretutindeni recunoștință. Multumim, Walid, tare ne-am simțit bine în mijocul alor tăi! Minunată familie tunisiană! ❤️
Ne despărțim, în fața casei de ghidul nostru, până data viitoare. Ayman ne preia în Wolkswagenul său alb și…la drum! Nu avem de mers , până la Monastir, decât…3 ore și jumătate?!? “Daca Allah ne ajută, putem ajunge chiar mai repede!” Ne liniștește Ayman și pornește la drum…Laptopul și iPadul iși reiau activitățile…
Nici nu apucăm să legăm cateva randuri – eu si cateva imagini – Marian, că am și ajuns la Fortăreata de la Kelibia, o cetate din secolul al XVI-lea, situată pe un promontoriu stâncos de 150 de metri înălțime, cu vedere la Marea Mediterană și la orașul Kélibia. Chiar dacă anul nașterii sale ne pare poate mai recent decât al altor obiective proaspăt vizitate, totuși fortul găzduiește suficiente componente datând din epoca romană.
Patrundem în fort și parcurgem un coridor de intrare, marginit de ziduri înalte. De fapt întreaga construcție este înconjurată de un zid solid din piatră, caruia, în menirea sa de aparător, îi vin în ajutor turnurile semețe. Fortul pastrează rămășițe ale unor instalații militare, un oratoriu , precum și cateva bazine otomane. În partea sa de sud, construcția adăpostește și un far. Pe vremuri, acesta le semnaliza corăbiilor venite din depărtări ca au ajuns în nordul Africii, la Cap Bon. Cateva fotografii făcute de la ultimul nivel al Fortului ne dezvăluie superbitatea peisajului de la poalele sale. Nu mă întrebați cât am avut pulsul dupa această ascensiune! …și nu de la urcat treptele de piatră atât de înalte, ci de la efortul de a-mi ține palaria pe cap, în pofida vântului vijelios!
Ne tragem sufletul în mașină. Cele 3 ore trec greu, dar…trec!
…Ora 7 a venit, omul negru n-a sosit….deși suntem în Africa!😁 La București e deja ora 21. Le spun noapte bună celor dragi de acasă, profitând de internetul mașinii și …coborâm , extragandu-ne anevoie valizele din portbagaj. Ne aflam în fața unui hotel impunător, cu o uriașă fântână arteziană străjuită de palmieri, la intrare. Este genul acela de hotel, pe care îl vezi în filme. Am ajuns așadar la Hilton Skanes Monastir Beach Resort.
Comentează