“TRISTEȚI… COVIDIENE”… Mi-a plăcut titlul. Nu cred că o să-mi placă prea mult conținutul… Pe nesimțite, nesimțiții care ne conduc încep să izbutească să mă transforme din omul civilizat și – mai ales – vesel, care eram, într-un anonim trist și revoltat , în mijlocul unei turme la fel de revoltată și de tristă. Apropo de beleaua asta nenorocită numită pompos ,,noul coronavirus,, – mă, al dracu să fie el, era și unul vechi și nu știam eu? – v-am mai spus că sunt convins că există și – susțin cu aceeași convingere că e făcut în laboratoare. Până aici, ar fi corect. Ce nu este corect este noianul de efecte și de consecințe care mă enervează și mă scot total din mințile (puține!) care mi-au mai rămas… Căci băiețașii aici lucrează din plin: la minte. Adică panică, spaimă, depresie… Numai așa poți stăpâni turma rătăcită…
În primul rând, n-am să pricep niciodată ce rost a avut arestul la domiciliu timp de două luni, acțiune absolut dementă și – după cum s-a văzut cu ochiul liber – total inutilă. N-am să înțeleg discriminarea cretină și înjositoare de a mă încadra – așa, c-așa vrea mușchii lor! – la categoria de risc. Păi bă, panaramelor, la 68 de ani, nu mă dau pe un ,,minunat tânăr,, drogat, violator, bețiv, violent, tatuat peste tot, inclusiv pe minuscula bucățică de carne care-i ține loc de creier, și care nu știe altceva decât bășcălie, distracție, vorbit agramat și bolovănos… Nu pot să înțeleg nici în ruptul capului cum poți pleca la munte cu pantofi cu tocuri sau cu brațele pline de plase de la marile marketuri, pline cu mici și bere, alături de boxe din care să răsune mii de decibeli știți foarte bine din ce gen muzical. Am urmărit cu groază și scârbă în suflet câteva interviuri cu ,,marii,, amatori de distracție de pe arhiplinul litoral românesc. Burți umflate de berea consumată direct la malul mării, dacă nu direct în valuri, chipuri buhăite și desfigurate de bețiile crunte din timpul nopții, continuare firească a bețiilor de pe parcursul zilei, parașute de doi lei, care se unduiesc provocator – cred ele – printre baldachinuri, oricum nu se uită nimeni la ele (la parașute, vreu să zic, nu la baldachinuri!), seara – urlete animalice pe la terase, nelipsitele hore dominate de un penibil fără margini etc. Știu, lumea nu mai rezistă, e la capătul răbdării, e chiar explicabilă o asemenea reacție, dar – căci există și un dar – e o măsură a tuturor lucrurilor. Pe care lumea nu o mai are. Se exhibă și dintr-un fel de protest, și din neputință, și –dacă vreți – din a face în ciudă autorităților. Da, chiar îi înțeleg. Când gestionezi atât de prost un asemenea coșmar, la ce să te aștepți?
Aveți cumva senzația că sunt un fel de lup moralist? Aveți senzația că nu mi-aș dori și eu o baie în mare? Aveți senzația că nu mi-ar plăcea o plimbare pe faleză, mă rog, dacă s-ar putea mai în liniște… Dar mă abțin. Doar sunt discriminat , băgat la categoria de risc. O minune de țară! Ai trecut de 65 de ani, gata, ora închiderii! De ce 65 și nu 62 de ani, 8 luni, 6 zile și 3 ore, 40 de secunde și 10 milisecunde? Poate că dacă eram negru, aveam altă șansă, cine știe? Da, dar atunci nu mai aveam nevoie de mare și de soare. Uf! Mai bine evit subiectul, că iar sare cu gura pe mine vreun inteligent cu ,,corectitudinea politică,,…
La piscină nu pot să merg, că trebuie să te programezi mai abitir ca la testarea pe care tot tu trebuie să o plătești, nu ? C-așa e-n tenis! Și dacă – prin absurd – ajungi la piscină, te trezești cu alte parașute nedesfăcute care încep să se bată și să se păruiască exact când te aștepți mai puțin… Apropo de vârstă, cred că v-am povestit că la teatru m-au chemat urgent cu vreo 10 zile înainte de scoaterea la pensie. Mai aveam 10 zile până să împlinesc vârsta condamnării… Sigur, rapid afară, să nu cumva să iei locul cine știe cărui talent încă nedescoperit. Noroc că m-au mai ținut colaborator, mai ales că pe timpul pandemiei am avut și ,,șansa,, să joc pe acoperiș vreo trei spectacole. Apropo, gratis! Pasiunea, dragostea și devotamentul față de instituție au și ele un preț, nu??? Abia aștept primul spectacol cu 66% public. Of, 66% ăsta mă urmărește ca un blestem…
În altă ordine de idei, în timpul arestului la domiciliu, am măsurat distanța până la minimarketul din apropiere: 17 metri și 68 centimetri. Da, domnilor, ca să fiu acoperit, dacă mă lua minunata noastră poliție? Din ce să plătesc amenda? Oricum, poliția e la datorie, ce s-o mai lungim? Știți ce zgomotos patrulează pe la ora două noaptea, cu sirenele la maximum? Nu urmăresc pe nimeni, pentru că între timp, prin parcuri și locuri mai întunecoase, au loc atacuri și violuri. Dar noi, apărătorii legii, ne facem datoria. Să nu le priască somnul ăstora din categoria de risc.
Asta e doar o mică parte din tristețile mele covidiene…
Dar nu mă las. Îmi place să cred că voi fi în continuare același fir de nisip care să le blocheze angrenajul antiuman, pe care ei îl cred perfect. Nu e…
Om trăi și-om vedea …
EUGEN CRISTEA, actor la Teatrul Național
sursa foto : dissolve.com
Comentează