Tu cum ești cu tine? Știu că-ți vine să o iei la fugă, dar de câte ori te-ai întrebat dacă ești liber? Ai, n-ai suficientă putere să vezi ce e cu tine, nici nu mai contează, în schimb nebunia asta de trai trebuie să te țină în picioare. Cred uneori că toate construcțiile noastre despre ce înseamnă împăcare cu sine au faze în care nu se mai pune la îndoială liniștea, împlinirea, ci pur și simplu se rezumă totul la libertate.
Încătușați în principii, irigăm visele, poate vor prinde și ele niscavai rădăcini. Estompăm dezamăgirile din noi în tot felul de episoade imaginate. Ori ajungem în dreptul fericirii mimate, ori picăm pe panta negativismului. Dar nu știu cum se face că mijlocul acela ni se pare mult prea plictisitor. Nu oferă soluții, dar oferă corectitudinea de apoi. Aceea la care vei apela când nimic nu-ți va mai aparține.
Trecem prin episoade și momente în care renegăm, cu încrâncenare și egoism, tot ce avem mai prețios în acel punct în viața noastră. Uităm, aruncăm, ba chiar ne vine să ne lepădăm de vreo câteva ori, doar doar asta ne va face să ne simțim liberi, stăpâni pe noi și oarecum capabili de a lua decizii dintr-alea radicale, care au efecte pe termen lung asupra tuturor eroilor din poveste.
Libertatea nu înseamnă puterea de a alege. Nu înseamnă a da cu piciorul fără să lupți și sub nici o formă nu înseamnă resemnare. Se direcționează mai mult către zona sacrificiilor. A fi liber pe deplin înseamnă a fi conștient de tine, fără a tălmăci intrigi pentru cei din jur.
Imaginează-ți o lume a libertinilor care calcă totul în picioare. Zău că ar fi o comedie, dând toți din coate! Personajele ar construi crize, iar eroii înfrânți s-ar victimiza de dragul compătimirii. Nu! Libertatea nu implică compătimire, dar aduce cu ea capătul acela de rațiune pe care-l bagi în buzunar dimineața când pleci să dai piept cu loviturile aprige ale privirilor suspicioase.
Da, da. Știți despre ce vorbesc. Alea care te-ar devora și care, dacă ar fi posibil, te-ar tranșa cu tot cu libertatea ta la purtător. Libertatea are în desaga sa o droaie de mărunțișuri. Unele-s sonore, fac deranj și nu reușesc să strângă deranjul rămas în urma lor. Altele, mai pacifiste, vrând să fraternizeze, se oferă pe sine, nu stau la rând, și aleg întotdeauna varianta cea mai dificilă de înfățișare.
Pe scurt, libertatea noastră poate face scandal, poate epata, se poate victimiza, poate chiar alege să fie încătușată, dar niciodată, o libertate deplină nu lasă urme adânci în urma sa. Se regenerează, se scutură de principii, ia de la fiecare, se coace și apoi merge demn. Libertatea, văzută prin ochii unui abil constructor de vorbe, a unui sinuos și egoist cuvântător de simțăminte, eu, are mereu aroma demnității.
Operăm zi de zi, mai presus decât chirurgii, cu o minuțiozitate dusă la extrem, încât la finalul serilor ni se pare istovitoare toată joaca dată în cinstea vieții noastre, cu propriile instrumente. Inducem analize peste analize, dezamăgiri, dar verticali uităm să fim. Mințim. Rănim.
Cu fapte și vorbe. Nu iubim. Sau iubim până la refuz. Ne credem liberi în toate aceste acțiuni, dar nimeni, nimeni nu își dă seama că libertatea nu-i un principiu. Nu e nici o stare. E doar un joc. Al puterii de a spune nu și da, al nuanțelor, al alegerilor, al renunțării, al demnității.
Gândind la negândite, ajung să mă lovesc de pragul de sus, fără a vrea vreo clipă să mă trezesc! Mă repune în funcțiune luciditatea viselor … Și libertatea! A mea libertatea, ce în toiul verii, are o perfecta aromă a demnității! Până la urmă, halul acesta de viață e așa, pusă invers, încât oricât de tare ne-am dori să ieșim, ne prindem urechile. Trăiește libertatea!
Comentează