Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
“Seducătoarea frază care încă domină mintea foarte multor români ,,vrem o țară ca afară,, , se datorează –cred eu, după ce în timp am descoperit în scrieri românești câte ceva din din felul nostru , din mentalitatea noastră, din educația noastră, din sufletul nostru – se datorează, prin urmare, unei dorințe neputincioase de a fi la fel cu cei din Apus. De ce nu putem, totuși, să fim ca ei? Adică la fel ca aceia care au construit pentru ei și pentru țară, care au gândit în nume propriu dar și în beneficiul tuturor, care au învățat mult, sub semnul sacrificiului personal, pentru ȘI în beneficiul tuturor. Doar aceia sunt de râvnit dintre cei de afară, pentru că, altfel, neghina crește peste tot în lume, în mijlocul lanurilor înțelepte pline de viață și sănătoase.
Folosindu-mă, cu respect și decență, de unele citate din lecturile mele legate de psihologia poporului român, voi îndrăzni să trag –aici- câteva învățăminte legate de ce mai suntem și de ce. Și firește, cum de ne plângem mereu că ,,Așa e-n România!,, , repetând și chiar punând în aplicare, luând drumul pribegiei spre alte țări…
Noi râvnim de multă vreme să fim ca alții. Foarte bine. Dar atunci să ne întrecem pe noi înșine ca să putem demonstra. Eu cred că despre asta e vorba: să ne putem lăuda cu ceea ce e în stare fiecare în parte să facă, singur în primul rând, apoi ceilalți. Din imbold personal, din dorință puternică de a construi.
Doar noi – adică fiecare în parte – avem puterea dar și voința de a ne îndrepta coloana vertebrală și de a nu mai sta cu mâna întinsă la îndatoritoarele ajutoare… Nu spune nimeni să nu avem prieteni, dar cu măsură.
Pentru ce au luptat sute și mii de români și au murit degeaba? În toate războaiele care, oricum, nu erau ale noastre.
Dacă cineva, din întâmplare, va citi aceste vorbe și se mai nimerește să și gândească așa ca mine, va înțelege cu tristețe că încet-încet suntem pe cale de dispariție dacă nu ne ținem cu dinții de istoria noastră, de puterea noastră fizică și intelectuală de a face ceea ce știm, concret, cu dedicare, și, pe ici-colo, cu iubire și credință. Cei ce speră că viitorul ne aparține sub forma ,,aplicațiilor,, și ,,butoanelor,, (cum le zic eu), fără să contribuim cu ființa noastră vie la împlinirea vieții pe Pământ, se înșeală amarnic. Noi nu suntem făcuți pentru asta. Nu suntem făcuți pentru experimente. De niciun fel. N-o să ne iasă. Undeva, în trecutul îndepărtat, am rămas păstori și agricultori. Poate că e mai bine așa. Muncă și cinste – poate ar fi o definiție mai aproape de sufletul nostru obosit de neașezare. Cam învechit, nu? Bine zicea Lin Yutang: ,,Dacă nu avem o pasiune, nu avem cu ce porni la drum în viață,,.
Iar Radu Gyr glăsuia: ,,Înfrânt nu ești atunci când sângeri/
Și când ochii-n lacrimi ți-s/
Adevăratele înfrângeri/
Sunt renunțările la vis,,.
Am înțeles, în decursul vieții, că mai toți oamenii lăsați de Dumnezeu, la un moment dat –când încep să se mai dumirească – își doresc ceva. Un ,,ceva,, care să-i definească, poate. Un ,,ceva,, dinlăuntru care începe să-i neliniștească, un ,,ceva,, care ar putea fi explicat prin semnele pe care le dă nașterea propriei personalități (identități). Când un copil de 4-5 ani este întrebat (dintr-un fel de politețe pentru părinții săi) ce vrea să fie când ajunge mare, va răspunde cu precizie că vrea să fie ceea ce este unul dintre genitorii săi. Având în fața ochilor, zi de zi, exemplul, explicațiile despre munca părintelui, el, copilul, doar atât va înțelege. Uneori, se nimerește bine, alteori, nu. Am întâlnit diferite persoane care, în adâncul sufletului, și-ar fi dorit altceva. Acel ,,ceva,, care îl frământă pe el de mic, fără să știe, dar spre care nu a fost lăsat să aspire. De ce? Întotdeauna cei care – după cum se laudă sau se vaită – s-au sacrificat pentru copilul lor, vor spune că știu ei mai bine ce viitor trebuie să-l aștepte pe micuț. Oricum, să fie mai bun decât l-au trăit ei! Ce, Doamne iartă-mă, vrea să însemne asta? Cu ce drept un omuleț în formare să fie dirijat într-o direcție anume? Ca meserie de viitor, precizez. Îndreptarea lui către a fi un om – ceea ce sper că se mai folosește ca exprimare încă! Către așa ceva trebuie acționat. De către părinți în primul rând și de către educatori, de către prieteni sau de către bunici, de ce nu? A fi OM, adică acea ființă dotată cu gândire și învelind, spiritual, un suflet.
Înainte de a-i influența mersul către o anume profesie, omulețul-copil trebuie să afle ce e bine și ce e rău, ce este frumos și ce este urât. Ce înseamnă respectul (chiar și între ei, cei mici) și ce înseamnă credința. În Dumnezeu și în propria persoană. Toate astea și încă multe altele le poate învăța doar de la cei apropiați dar, în timp, și din cărți. CĂRȚI! Cuvinte scrise; cuvinte tipărite. Desene adevărate. Nu orori. Culori adevărate. Natură adevărată. Tot ceea e pomenesc eu aici vă poate stârni râsul sau vă poate părea banal. E problema voastră, nu a mea! Trăim în casă, pe străzi, prin parcuri, dar nu ne uităm la ce e în jur. Nu vedem, unii, cine suntem, cum reacționăm, ce vrem de fapt cu viața noastră. Când aflăm, e deja prea târziu”
CRISTINA DELEANU, anul 2022
Comentează