De îndată ce s-au aprins zorzoanele sfârșitului de an pe bulevardele Bucureștiului, senzația de retrăire a clipei, de timp răsucit, de calendar uimit a devenit copleșitoare. Parcă ieri s-au aprins luminile Crăciunului trecut, dar de la bucuria de atunci și până la mirarea de azi viața s-a rostogolit într-un hău care ne-a înghițit amintirile.
Între gândul la ieri și speranța pentru mâine s-a risipit încă un an întreg. Între părerea de rău pentru ce-a fost – sau n-a fost – și părerea de bine pentru ceea ce va fi altcândva, altundeva, ne-a amorțit destinul. Între supărarea că podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat, și promisiunea că vom face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos, nu ne-am mai jucat, de fapt, deloc.
Citesc pretutindeni că timpul înseamnă bani, deci n-ar trebui să-l risipim, ca să nu ne batem joc de ocazia de a ne îmbogăți, muncind – sau gândind. Am citit și că banii înseamnă timp, căci am consumat zile, luni, ani, ca să-i câștigăm, iar atunci când îi aruncăm în stânga și-n dreapta, aruncăm chiar zilele noastre. Dar atunci când simt că, într-adevăr, n-am știut să fac clipele să fie la fel de valoroase ca bătăile inimii, nu de bani sau de muncă îmi pare cu adevărat rău, ci de dragoste. O clipă pe care n-am știut s-o opresc și s-o fac memorabilă e o clipă în care n-am iubit cu adevărat. Un an care a trecut fără să-mi îngăduie să-mi amintesc toate nuanțele lui e un an în care iubirea mi s-a scurs printre degete. Ce promisiune să mai fac acum, când știu deja că toate bilanțurile de sfârșit sau de-nceput de an sunt inutile?! Citește mai departe…
Comentează