Victor al meu e acum departe, strălucește în IT-ul zgarie-norilor dubaiezi, acolo unde iși clădește o carieră strălucită, acolo se deprinde cu lumea reală, însă civilizată ( că reală era și aici! ) , acolo iubește, acolo se bucura de anii frumoși ai vârstei din pașaport. Nu spun “buletin” , că pe acela nu prea îl mai folosește.
Ori de cât ori vorbim la telefon – și o facem mulțumitor de des – îmi place să-mi așez mobilul în suportul acela din plastic gri și aparent atât de banal, pedar care îl țin la loc vizibil, în bucătărie. Și nu numai pentru că, stând în suport, mobilul îmi oferă libertatea de a face orice altceva cu mâinile ( iar în bucătărie, unde vorbesc cel mai des, sunt atâtea de făcut!) , dar mi-l aduce pe Victor și mai aproape decât o fac device-urile Prezentului. Pentru că suportul acela, aparent banal cum spuneam, este făcut de Victor. Și prin asta are pentru mine o valoare inestimabilă.
…Povestea a început acum muuulți ani, când puștiul meu era adolescent și începuse să fie perpelit de flacăra pasiunii pentru computere și pentru ceea ce se poate face cu ajutorul lor. Nu mai știu în ce împrejurare aflase de apariția pe glob a imprimantelor 3D și era atât de fascinat și de entuziasmat, încât până și eu începusem să-i ascult curioasă poveștile pe care le deversa, odată venit de la ore, în urechile mele, atât de îmbibate peste zi cu emisiunile mele. Mă bucura aplecarea lui către domeniile-pioniere ale omenirii și , deși pierdutul nopților reprezenta unui din obiceiurile împotriva cărora luptam cu vehemență, “închideam ochii” atunci când pasionatul meu fiu pierdea ore în șir din noapte, pentru a asista “online” la lansarea câte unui nou device Apple, peste Ocean. Acolo era zi, la noi – noapte, iar dimineața Victor pleca la școală cu ochii cârpiți de somn, dar atât de satisfăcut că a fost părtaș la o nouă victorie a idolilor săi de la Apple.
Într-o bună zi, pe când era student în primul său an de Cibernetică, Victor mi-a apărut triumfător, în pragul ușii, opintindu-se cu o cutie uriașă și anunțându-mă că “de azi avem imprimantă 3D!”. M-am ținut de toate mobilele să nu leșin, când mi-a spus cât a dat pe ea : erau toate economiile lui de peste doi ani, bani cu care speram să supraviețuim verii și planurilor lui de vacanță.
…Instalarea imprimantei 3D în dormitorul lui Victor a durat ore bune, apoi zile întregi, până să fie descifrat dificilul său mod de funcționare. Au fost însă zile în care m-am felicitat în gand pentru baiatul deștept pe care l-am produs, uitând de regretul că nu și-a moștenit tatăl în ale muzicii. Dar…cum se spune, “decât un leu mort, ai bine un măgar viu”! Victor avea să ajungă în doar câțiva ani, un strălucit IT-ist, lucru pe care pe atunci încă nu-l bănuiam. În câteva zile , camera lui Victor devenise o mică “uzină”, mașinăria sofisticată tronând pe biroul său, însoțită peste tot de bobine de sârmă din plastic ( materia primă pt imprimantele 3 D) și de alte accesorii la care mă uitam ca la componentele unei navete spațiale. Fiul meu nu a decolat însă spre niciun alt univers, și, dimpotrivă, nu s-a clintit zile în șir din camera lui, de unde , într-un târziu, a ieșit trimufător, întinzându-mi un obiect din plastic de culoare șobolănie. “Poftim, mama, un suport pentru telefonul meu mobil!. Eu l-am proiectat, pe calculator, in variantă 3D și eu l-am și executat, cu ajutorul imprimantei!” Ochii, țin minte, mi s-au umplut de lacrimi, încercând însă să maschez acest lucru în fața fiului meu ( el știa că are o mamă puternică, ce ține și loc de tată, și așa trebuia să ramân!). Am fost însă atât de mândră de puiul meu și pe undeva, atât de încântată de mine însămi – că nu m-am opus acestor investiții de timp și bani facute de Victor, deși în nenumărate rânduri, primul impuls a fost să îl cert, pentru timpul pierdut și pentru banii cheltuiți aiurea, când erau atâtea “găuri negre” în bugetul familiei!
…Un an întreg, din imprimanta lui Victor au ieșit diverse figurine, devenite ulterior cadouri-simbol pentru mine, pentru bunici, pentru vărul Horia, pentru iubita de atunci. Apoi bursa Apple ( sic!) câștigată la Napoli l-a “despărțit” pentru un an de imprimanta 3D, colega lui de cameră. Despărțirea s-a dovedit a fi insă pentru totdeauna, căci țelurile lui Victor, absolvent de bursă Apple, s-au modificat radical, iar imprimanta a fost cazată în boxa din garaj, ca un Memento al unei perioade de care și acum imi este tare dor…
Editorialul de față nu este o simpla nostalgie, nu. Este o pledoarie pe care o transmit tuturor părinților – o pledoarie pentru a lăsa copiii să se dezvolte liber și curajos, pentru a nu le îngrădi zborul, pentru a îi încuraja chiar și atunci cand, poate, sufletul nostru gândește altceva pentru ei. A fost o lecție pe care și eu am învățat-o pe parcurs, neștiind-o la primul copil . Și pot spune cu tărie că Victor, cel de azi, cel de care sunt atât de mândră, a ajuns așa și datorită faptului că nu s-a împiedicat în garduri înălțate de adulții din jur, în calea lui.
Lăsați-vă așadar copiii să aleagă singuri care le este drumul, să-și asculte glasul inimii și nu pe al vostru! Fiți mereu “în umbra lor”, gata să-i ajutați dacă se împotmolesc, dar niciodată împiedicându-le planurile și dorințele.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : STRESCALM
Comentează