banner marshal garden
Bărbați de 10 Femei de 10

“Sunt un adevărat macho! Mă numesc Alex Ștefănescu.”

 

Alex Stefănescu, scriitorul și criticul literar, este invitatul pe care orice moderator de emisiuni și l-ar dori alături : este sclipitor, spumos, știe mereu ce să spună, și, mai ales CUM să spună . Alex Stefănescu scrie și atunci când vorbește, păcat că eterul nu poatr reține toate cuvintele, căci savoarea unui dialog cu un astfel de invitat ar merita tezaurizată pe vecie!image
Dar, mai mult decât valoarea profesională a celui ce vorbim, sprijinită pe o activitate bogată de critic literar dar și de scriitor, Alex Stefănescu este un bărbat plăcut, bonom și este un cuceritor prin definiție, deși toate urmașele Evei către care își îndreaptă săgețile acest Cupidon impunător, știu prea bine că Alex Ștefănescu se joacă și că joaca e una nevinovată. Iar asta nu neapărat pentru că ar fi păzit de un cerber ( are o bomboană de soție!) , ci pentru că Alex Stefănescu este un om delicat și cuminte, care n-ar încălca niciodată nici măcar o regulă de circulație, darămite pe cea a fidelității în cuplu!

 

Marina Almășan : – Felul dumneavoastră de a fi mă îndeamnă să cred că toate femeile planetei sunt îndrăgostite de dvs! De fapt,nici au cum, altfel!

Alex Ștefănescu: – Nu chiar toate. Oricum, foarte multe, de ordinul milioanelor. La lansarea unei cărți a lui Matei Vișniec, care venise special de la Paris la București ca să ia parte la eveniment, după ce am spus ce aveam de spus despre cartea lui, în calitate de critic literar, l-am rugat pe autor, nu în particular, ci la microfon, ca atunci când se va întoarce la Paris să le vorbească pariziencelor despre mine. Să le spună că există în România un bărbat extraordinar, un adevărat macho, pe nume Alex. Ștefănescu, pe care merită să-l cunoască.
După un an, când a venit în România pentru o nouă lansare, l-am întrebat pe Matei Vișniec, tot la microfon, dacă le vorbise pariziencelor despre mine. Matei Vișniec s-a zăpăcit o clipă (era evident că uitase), dar mi-a răspuns: „Le-am vorbit, Alex, dar a fost inutil, toate auziseră de tine”.

 

imageM.A. : – Da’ și dacă ar fi auzit…Nu vă vedeam bine! De fapt, deși sunteți căsătorit și soția vă este în permanență alături, nu am văzut-o să reacționeze atunci când faceți curte, chiar și în gluma, unei alte femei. Cum ați reușit să puneți mâna pe singura femeie care nu este geloasă, de pe Pământ?

A.Ș.: – Este geloasă, dar n-are motive să fie. Curtarea femeilor este pentru mine un joc (literar, întrucât constă în producerea de texte!). Știți ce îmi spun, în sinea mea, în timp ce fac curte unei doamne sau domnișoare? Îmi spun îngrozit: „Doamne, ce mă fac dacă cedează?”

 

M.A.: – Vă răsfățați!..Îmi amintesc că, în emisiunea în care mi-ați fost invitat, ne-ați spus povestea iubirii voastre : a dvs și a Domniței. Pot să vă rog s-o repetați și pentru femeile de 10 care ne citesc? Sunt, toate, foarte romantice!

A.Ș.: – Eram amândoi studenţi la Litere. În anul nostru, al celor care urma să absolvim facultatea în 1970, numărul fetelor îl copleşea pe cel al băieţilor, scorul fiind, dacă mi-aduc bine aminte, de 165 la 10. Noi, băieţii, aveam parte de răsfăţul fetelor, dar… nu cine ştie ce, întrucât cele mai multe dintre ele ne priveau ca pe nişte copii şi se simţeau atrase de bărbaţi mai în vârstă.
În 1968, la un curs de literatură universală, eu şi prietenul meu George Arion, în loc să o ascultăm pe profesoară, încercam să stabilim un clasament al celor mai frumoase fete din anul nostru. Profesoara era mulţumită văzând că din când în când ne notăm câte ceva, dar ceea ce ne notam era numele fiecărei colege urmat de o notă dată de mine şi una dată de George. Domniţa Andreiovici a ieşit pe locul I. Practic, am organizat un concurs de miss, iar eu şi George eram juriul. Pot spune, deci, că mi-am ales viitoarea soţie printr-un concurs de miss!
M.A.: – Și? Când ați văzut rezultatul?
A.Ș.: – Când am văzut rezultatul, i-am spus lui George Arion: am să mă căsătoresc cu ea. Iar George a pufnit, enervat: poftim, iar mi-ai luat-o înainte! image
Culmea este că am hotărât cu toată seriozitatea să mă căsătoresc cu Domniţa, dar ei nu i-am spus nimic de intenţia mea. Nu m-am plimbat cu ea, nu i-am scris versuri, nu am invitat-o la un film, nu am cooptat-o în grupul de băieţi şi fete cu care plecam în excursii la munte. O priveam câteodată atent şi ea răspundea privirii mele într-un fel despre care credeam că reprezintă o înţelegere fără cuvinte. Era ameţitor de frumoasă (semăna cu o actriţă la modă atunci, Claudia Cardinale, dar respira mai multă demnitate decât ea) şi avea, în replici,o ironie elegantă. Am schiţat, uneori, cu câştigătoarea concursului secret de miss, câte un duel de ironii, dar niciodată nu i-am spus cât de mult mă atrage. Credeam că… este de la sine înţeles că ne vom căsători, că ea ştie asta şi consimte. Odată, am rugat-o confidenţial pe o prietenă a ei, Irina, să-mi procure un obiect de-al Domniţei, pe care să-l pot adora. Irina a aşteptat până în momentul când Domniţa şi-a cumpărat o cureluşă nouă la ceas şi a aruncat-o pe cea veche într-un coş de gunoi. De acolo complicea mea a recuperat-o şi mi-a dat-o mie pe ascuns, astfel încât am avut multă vreme un fetiş cu care dormeam noaptea sub pernă.
imageM.A.: – Până când? Înțeleg că ați fost adeptul politicii pașilor mărunți..
A.Ș.: – Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri şi, în primăvara lui 1970, cînd mai aveam două-trei luni până la terminarea facultăţii, am văzut-o într-o bună zi (într-o proastă zi) pe Domniţa cu o verighetă la mână. O verighetă! Eram consternat, alarmat, indignat. Ce înseamnă asta? Se mărită?! Nu ştie că urmează să se mărite cu mine?

M.A.: – …știa?
A.Ș.: – Nu, nu ştia. Şi nici nu avea de unde să ştie pentru că George Arion nu se ostenise să-i vorbească despre hotărârea mea. Domniţa face parte dintr-o familie din vechea protipendadă a Ploieştiului (persecutată, bineînţeles, de comunişti) şi, conform unei vechi tradiţii, această familie îi desemnase un posibil soţ, în lumea din care făcea parte. Era vorba de fiul unor prieteni care, fiindu-i prezentat Domniţei, se şi îndrăgostise de ea, după câteva întâlniri. Domniţa – nu, dar acceptase un inel de logodnă sub presiunea celor din jur.
Am răsuflat oarecum uşurat – doar se logodise, nu se căsătorise –, dar, speriat de eventualitatea că o pierd, m-am pus în mişcare (ce înseamnă concurenţa!).
L-am trimis imediat ca mesager pe George la Domniţa, ca să-i propună o întâlnire cu mine. Dar George, fără ştirea mea, a invitat-o pe Domniţa la un spectacol de operă (probabil ca să-i vorbească despre mine în pauză!). În altă zi a invitat-o şi la o plimbare prin Herăstrău (probabil ca să-i facă, acompaniat de ciripitul păsărilor, apologia mea!). Acolo, în parc, s-a întâmplat şi ceva comic (am aflat ulterior) şi anume, găsind în iarbă o bucată de lemn, George şi-a luat avânt ca un fotbalist şi i-a dat un şut puternic sperând să o înalţe până la cer şi să-i câştige astfel admiraţia Domniţei. Din nefericire, însă, pentru el, bucata de lemn a mers razant cu pământul și s-a oprit drept în glezna Domniței. Ca urmare ea a scos un strigăt de durere (pe care parcă-parcă l-am auzit şi eu din căminul studenţesc în care mă aflam). Iar el… iar el a simțit atunci, probabil, „că pe cap îi cade cerul”.
După mai multe zile de aşteptare zadarnică, l-am somat pe George să fixeze întâlnirea mea cu Domniţa şi el s-a conformat. Mai mult decât atât, în seara stabilită m-a condus la locul întâlnirii şi, cu o generozitate de personaj romantic care se sacrifică pentru fericirea prietenului, ne-a făcut cadou, mie şi Domniţei, înainte de a ne lăsa singuri, un pachet cu biscuiţi „Albatros”. „O să aveţi mult de discutat…”
M.A.: – Începe să devină romantic!
A.Ș.: – Eu şi Domniţa ne-am plimbat pe străzile Bucureştiului până PENTAX Imagedimineaţa. Şi biscuiţi n-am prea mâncat. Eu eram liric, Domniţa – ironică. La un moment dat s-a înfiripat şi un joc simpatic, eu îi spuneam ceva cu toată gravitatea, iar ea mi-arăta, drept răspuns, o firmă care arunca spusele mele în deriziune.   De exemplu, când i-am explicat, metodic, cum înţeleg eu dragostea, ea mi-a indicat un magazin de rechizite şcolare, „Didactica”. Când am început să-i fac declaraţii de dragoste patetice, şi-a îndreptat degetul arătător spre o vitrină pe care scria „Gogoşi”. De zece-douăsprezece ori s-a întâmplat aşa. Parcă Dumnezeu, prins şi El în joc, îi scotea în cale exact firmele de care avea nevoie. Jocul, până la urmă, a fost câştigat de mine. Când ea m-a întrebat ce plan am pentru viitorul apropiat, eu i-am arătat inscripţia de pe uşa unui atelier: „Rochii de mireasă”.

Noaptea aceea a rămas pentru mine de neuitat. Ţin minte cum ne-am oprit în dreptul unor lucrări care se făceau la şinele de tramvai. Se lăsase întunericul, dar locul acela era luminat feeric de jerbele de scântei albastre care ţâşneau din electrozii aparatelor de sudură. Domniţa avea faţa luminată de reflexele acelor jerbe şi era de o frumuseţe stranie, astrală.
Ce s-a mai întâmplat n-am să povestesc decât în faţa marii Adunări Naţionale. Cert este că dimineaţa, la despărţire, hotărârea noastră era luată: ne vom căsători în cel mai scurt timp. Cu o oră înainte, Domniţa aruncase inelul de logodnă în lacul pe lângă care treceam.

 

imageM.A.: – Sunteți, deci, extrem de eficient! La ce se uită barbații, în general, atunci când “aleg”?

A.Ș.: – Când sunt întrebat ce anume calitate trebuie să aibă o femeie ca să-mi placă, răspund automat: să fie accesibilă. Este o glumă, dar nu doar o glumă. Și eu, și alți bărbați pe care îi cunosc suntem atrași de femeile capabile și dornice să iubească, să se entuziasmeze, să se bucure de viață. Mă pot îndrăgosti de o femeie care mă disprețuiește, dar nu mă pot îndrăgosti de una care disprețuiește dragostea.

 

M.A.: – Înțeleg că dați sentimentelor un loc primordial în ecuație. În general, noi, oamenii, alegem cu mintea sau cu sufletul? O fi bine, o fi rău?

A.Ș. : – E mai frumos să riști alegând cu sufletul decât să mergi la sigur calculând avantajele și dezavantajele. Asemenea calcule sunt, poate, necesare la bătrânețe, dacă ești singur și vrei să-ți alegi un partener de viață. Dar în prima parte a vieții este, din punctul meu de vedere, o mare pierdere să nu trăiești nebunia adevăratei iubiri. O plimbare pe sub geamul iubitei care te ignoră, te face să trăiești o fericire dureroasă mult mai de preț decât plăcerea unui întâlniri convenite printr-o agenție matrimonială. „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des,/ O lume-ntreagă-nțelegea,/ Tu nu m-ai înțeles…”
M.A. : – Domnița însă v-a înțeles! Chiar, cum se explică alegerile norocoase? – este, oare, o chestiune de șansă?image

A.Ș.: – În ceea ce privește alegerea celui sau celei cu care îți vei petrece viața, da, este o problemă de noroc. Iar norocul, după cum spune cântecul popular, este prost împărțit în lume. Cunosc multe căsnicii în care unul dintre soți îl chinuiește la nesfârșit pe celălalt. Ce spectacol trist! Eu am avut pur și simplu noroc. Sunt căsătorit cu Domnița de 46 de ani și încă nu ne-am plictisit unul de celălalt, n-am ajuns să ne urâm – cum se întâmplă frecvent – ca două animale închise în aceeași cușcă.
M.A.: – Risc să vă întreb dacă credeți în iubire veșnică….

A.Ș.: – Cred în iubirea veșnică. Nu cred în atracția sexuală veșnică. Lucrurile se complică și datorită faptului că un bărbat, prin însăși construcția sa psihică, vrea mereu o altă femeie. Din punctul lui de vedere, o femeie care nu a mai fost a lui este mai atrăgătoare decât una care a fost. Așa se explică de ce unii bărbați au amante mai puțin sexy decât propriile lor soții. Funcționează probabil un instinct irepresibil prin care natura îl determină pe bărbat să fecundeze cât mai multe femei. Nu știu cum se poate rezolva această problemă. Probabil prin… discreție.
Dar iubirea, da, poate fi veșnică. Se schimbă în timp, capătă noi nuanțe, dar nu dispare. Își pierde, poate, ardoarea inițială, dar câștigă în complexitate și profunzime.
M.A. : – Acum ați vorbit ca din cărți! Sa fim totuși oleacă mai practici : te poți opune involuției unei iubiri?

imageA.Ș.: – Nu știu cum te poți opune. Dar știu cum poți agrava înstrăinarea într-o relație conjugală: prin reproșuri, prin revendicări, prin victimizare. Foarte multe femei fac această greșeală: contabilizează gesturile lor de tandrețe, le compară cu cele ale bărbatului și pretind că au ieșit în pagubă. Sau îl terorizează pe bărbat cu scene de gelozie. Fiecare scandal este, ca să mă exprim melodramatic, un cui bătut în sicriul iubirii.
M.A.: – Mda…cimitirele sunt pline de iubiri…Dacă ar fi să faceți un portet-robot al femeii ideale, preluând elemente ce aparțin unor femei celebre, cum ar arăta aceasta? ( ex: ochii Sophiei Loren, silueta Angelinei Jolie, inteligența lui Margaret Thatcher etc) 
Ce nume i-ați pune?

A.Ș.: – Nu cred că mintea unui om, fie el și inteligent, poate compune imageun asemenea portret. Cred că viața, cu spontaneitatea ei și cu infinitele ei posibilități, este în măsură să creeze femei de vis pe care, cunoscându-le, ne dăm seama că nici nu ni le-am fi putut imagina.
Un nume care îmi place în ultima vreme este Januvia (numele unui medicament!). Parcă o și văd pe Januvia, senzuală, exotică, misterioasă, dansând unduitor pe un car alegoric din arsenalul carnavalurilor de la Rio de Janeiro.
M.A.: – V-ați încumeta să trăiți alături de o asemenea femeie?

A.Ș.: – Da. Măcar o noapte!
M.A. – Va jucați, din nou! Au femeile din România particularități?

A.Ș.: – Sunt frumoase într-o mie de feluri, nu ca americancele, într-un singur fel. Și au multă viață în ele.
M.A.: – În ce fel femeile v-au influențat scrierile?

A.Ș.: – Literatură este o artă a seducției și de aceea, ori de câte ori scriu, îmi folosesc experiența de prezumtiv seducător. La întâlnirea cu publicul, lor, femeilor, mă adresez în primul rând. Dacă le cuceresc pe ele, bărbații din sală n-au încotro și mă aplaudă și ei.
M.A. : – Poate nu v-aș crede, dacă n-aș fi asistat eu însămi la astfel de întâlniri! Citiți literatură semnată de femei? Prin ce se deosebește felul de a scrie al unei femei, de cel al scriitorilor-bărbați?
imageA.Ș, : – Sincer să fiu, pe mine nu mă interesează dacă un autor este bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, român sau de altă naționalitate. Iau în considerare exclusiv valoarea literară a cărții. Din experiența mea pot să vă spun că, în general, femeile nu au un fanatism al scrisului ca bărbații. Nu se consacră integral literaturii. Consideră creația literară o îndeletnicire printre altele, dând de multe ori prioritate vieții de familie. E înduioșător, nimic de zis, dar în felul acesta se ajunge mai greu la performanță literară.

 

M.A. : – Intuiesc o discreta formă de discriminare…Insist : ce particularități are gândirea unei femei?

A.Ș.: – Este mai… umană decât a bărbaților, integrează în logică și o logică a emoțiilor. Se bazează pe intuiție și pe o capacitate neobișnuită de a ghici gândurile celor din jur. Este situată în prezent. Pe o femeie o interesează urgențele de ordin practic, ea nu se întristează, ca un bărbat, la gândul că soarele se va stinge peste trei miliarde de ani.
M.A.: – Greșiți profund! Pe noi ne întristează și când oprește ENEL lumina în cartier, darămite soarele! ? De ce folosim, de regulă,  sintagma “minte de găină”, atunci când ne referim la femei?

A.Ș.: – Nu mă gândesc niciodată astfel la o femeie. Dacă ea nu știe cumimage funcționează un motor cu ardere internă, știe, în schimb, să-ți panseze o rană sau să-ți aline o migrenă punându-ți o palmă pe frunte. Totdeauna am avut sentimentul că femeile cunosc un secret al vieții pe care noi, bărbații, nu-l cunoaștem.
M.A.: – Deci nu vă încadrați în tabăra celor care consideră bărbații ca fiind o “rasă superioară”?

A.Ș.: – În niciun caz. Barbații sunt doar o rasă complementară. Sentimentul superiorității noastre este expresia unui primitivism, pe care umanitatea nu l-a depășit. Cunosc un intelectual subțire care, când se contrazice cu o femeie, nu uită nicio clipă că este mai puternic decât ea și că i-ar putea oricând da un pumn peste gură cu care i-ar întrerupe argumentația. Atâta vreme cât în inevitabila competiție dintre oameni mai contează forța fizică, persistă și sentimentul stupid al superiorității bărbatului față de femeie.
M.A. : – Sunteti , iată, de mai multă vreme, părtaș la mai toate evenimentele “femeilor de 10”. Dumneavoastră cum definiți o astfel de femeie?
Există? ( în afară de sotia dvs, firește!?)
A.Ș.: – Există. Dumneavoastră sunteți, în mod sigur, una dintre ele. Mă supăr foarte tare dacă îmi tăiați această replică!
M.A. : – E ultimul lucru pe care mi-l doresc, acela de a vă supăra! Nu, nu vă tai replica, dar vă tai la jumătate onorariul pe o lună, de la site! Adică, în loc de zero lei, veți primi…zero lei! ? Adresați-le un îndemn final Femeilor de 10. Sau…faceți-le o declarație, dacă merită!

A.Ș.: – Există în România un bărbat extraordinar, un adevărat macho, pe nume Alex. Ștefănescu. Iubiți-l!
M.A.: ???

Femei de 10 pe Facebook