De multe ori , în clipele mele de taceri însingurate, ma surprind intrebandu-ma : oare eu sunt, cu adevărat, un copil bun, pentru parintii mei?
Aparent, nu-mi dau motive de îngrijorare si nu gasesc sorginți pentru a ma rusina : am fost un copil cu obraznicii în limite rezonabile, am învatat pe rupte, transformând ședintele cu parintii in mici sarbători pentru ai mei, mi-am ales o meserie frumoasa , iar felul in care am onorat-o, i-a facut pe mama si tata foarte mandri de mine si i-a transformat, la un moment dat, într-un soi de “eroi ai cartierului”, opriti pe drum de toti vecinii pentru a le lauda fiica. Le țin minte chipul însorit, in vremurile cand ii așezam în primul rând, la lansarile zgomotoase ale carților mele sau cand asistau, cuminti, din umbra, la răsunătoare evenimente pe care le prezentam sau chiar organizam. Dar in egala măsura, le-am furnizat si destule furtuni nemeritate, purtându-i involuntar in abisuri în care probabil și-au pus de nenumarate ori întrebarea “Cum de fata noastra cea desteapta, poate lua asemenea decizii gresite în viata?” Și țin minte cum, ga dindu-mă la ei, mă durea carnea pe mine, citind sau vâzand la televizor gogomanii spuse de colegii din presa la adresa mea, avizi de senzational, gonflând in mod cinic cele ce mi se intâmplau, fara a fi constienti că “nuantele” pot distruge vieti si mai ales linistea unor parinti…
Asezarea în balanta a acestor plusuri si minusuri personale si raportarea lor la fericirea procurata sau nu, părintilor mei, uneori ma istoveste. Sunt analize pe care, probabil, fiecare din noi le facem , intr-un fel sau altul. Scopul lor? Sa răspundem unei intrebari care, poate, ne frământă pe unii dintre noi : “Sunt , oare, un om bun sau rau?”.
…Dar mai bine sa merg mai departe pe linia intrebării de la care am inceput : “Sunt, oare, un copi bun sau rau?” … Iata un “Studiu de caz” : Merg des la parinti. Nicidecum pentru ca as avea timp in exces si mă plictisesc! Dimpotriva, mi se intampla des să renunt la evenimente mondene, la care sunt invitata, preferând sa-i fac tatei o ciorba de fasole cu afumătura, cum isi doreste, sau mamei – o placinta cu prune, așa cum EA ne făcea noua, în copilarie, iar acum puterile n-o mai tin ( bine, mama da vina pe “cuptor”, nu pe puteri! 😁). Dar vreau sa profit la maxim de (înca) prezenta lor in viața mea. Ori de câte ori intru în casa părinteasca ( răspunzând mai intâi , așa cum spuneam in postarea matinala, întrebării ce vine din spatele usii cu numărul 12 : “Cine-i?”😁) traiesc un amestec de stari, care-mi accentueaza framântarile legate de “cât de bun copil sunt”. Lucrurile stau cam asa : tata e mai zgârcit în comunicare. Tot timpul îmi pare ca nimeresc exact cand avea el de lucru : fie scrie la laptop, fie se uita la un serial, fie prepara meticulos “ceaiurile de seara” – medicinale, pentru el si mama ( tata si-a rogat poziția de “asistenta medicala a familiei”! 🥹). Și tata e foarte ferm : dacă are treaba, nu-l poti intrerupe din ea. În schimb, cu mama stau la taclale si câte o ora. Se bucura mult, pentru ca – asa cum vi se intâmplă probabil si voua – părintilor nostri li se “subțiaza”, încet-incet, cercul prietenilor. Din cauze naturale…E atât de trist…
Stau la povesti cu mama si conversatia noastra ( pe care o avem de peste jumătate de secol, mama fiindu-mi mereu principalul confident) oscileaza intre bucurie si enervare. Perfect lucida de altfel , mama a inceput sa aiba, ca orice varstnic, pierderi de memorie de scurta durata : cu lux de amanunte rememoreaza scene din copilăria sa, greu încercata de război, în schimb ma “torturează” cu mereu aceleasi întrebari, legate de lucruri pe care de o mie de ori i le-am repetat, in zilele sau chiar orele precedente. Bunăoara, desi îi tot spun ca mâine – MÂINE, MAMA! – va fi difuzat episodul “Hai-hui..” filmat la Berlin, si desi are iPadul plin de poze pe care i le-am trimis , nu mai demult decat saptamana trecuta, în timpul calatoriei mele acolo ( mama mânuieste cu iscusinta tableta!🙃), sunt întrebată in fiecare zi “Cand pleci la Berlin?”. Desigur, nu spun, îmi doresc să am parte de aceasta “tortura” – cum obraznic am numit-o🫣 – mulți ani de aici înainte. Însa în zilele mai cenusii, în care sufletul meu devine un depozit de griji si tristeti, astfel de repetitii ma aduc la exapserare si ma trezesc rastindu-mă la mama: “- Fii si tu atenta! Doar ti-am spus de atatea ori!”… Apoi, in secunda doi, mq rusinez nespus si imi amintesc de vorbele unui psiholog rus, peste care am dat, nu demult: «Ne enervează lipsa de memorie a parintilor nostri, care ne pun sa le repetăm de câte 10 ori un lucru banal, pe care tocmai li l-am spus, uitând ca, atunci cand eram mici, ei ne-au invațat, cu rabdare, de cate o suta de ori, sa rostim corect un cuvânt sau să ducem la gură singurei lingurita cu piure de mere”. Și deodata mi se face atat de rusine de “rasteala” mea….si ma lipesc atunci, cu trupul, de mama mea cea “uituca”, o imbratisez apeoape cu disperare si îi spun cât de mult o iubesc…
Prețuiti-va parintii, dragii mei, atata timp cat incă Dumnezeu vi-i ingaduie în preajma. Cu o îmbratisare sau măcar cu un telefon, alinati-le cea mai trista si fără de speranta “ultimă parte” a unei Calatorii pe care, in cea mai mare parte, au facut-o avandu-va în centrul micuțului lor univers.
Rubrica oferita de FARMACIILE CATENA : ISLASEPT
Comentează