Ea și El

Sunt nebună după Sirius Black

Harry Potter

Mă înduioșează, mă amuză și mă uluiește mereu puterea mea de a mă îndrăgosti de personaje care nu există decât în imaginația mea, de personalități care trăiesc atât de departe de mine, încât nu le voi întâlni niciodată, de făpturi care îmi întregesc sufletul în alte galaxii sau în alte realități paralele, evadate și de sub povara, dar și de sub binecuvântarea timpului și a spațiului nostru. Nici nu știu dacă e un semn de perpetuă tinerețe sau de veșnică nebunie, dar învăț să trăiesc așa, exersând, mai mult fără voie decât cu voie, iubirea aceea desăvârșită în care nu aștepți nimic.

Doar iubești.

L-am iubit pe d’Artagnan și am căutat portalul prin care să mă întorc în timp la el și să-l aștept, sfioasă, unduioasă, drăgăstoasă, să se întoarcă mereu învingător din aventurile lui, să-i oblojesc și să-i sărut rănile lăsate de spadele dușmane. Nathaniel Poe, Hawkeye din Ultimul mohican, a fost și este personajul datorită căruia am început să cred în metempsihoză, căci știu, știu că l-am privit, iubindu-l, prin flăcările unui foc al fraților mei amerindieni, în alte vieți, în alte lumi. Iar acum, de când citesc Harry Potter împreună cu Iza, umblu beată prin lume, îndrăgostită de Sirius Black, pe care îl iubesc atât de mult, atât de generos, încât sufăr că niciuna dintre vrăjitoarele bune din carte nu și-a făcut timp să se îndrăgostească de el și să-l iubească așa cum ar fi meritat.

A fost prietenul cel mai apropiat și cel mai devotat al părinților lui Harry, Lily și James Potter, a fost cel mai demn și cel mai viteaz dintre luptătorii armatei binelui, a salvat vieți și a schimbat destine și a fost singur în toți anii săi de curaj și de frumusețe. A îndurat cu demnitate o pedeapsă cruntă, primită pe nedrept și, atunci când toată lumea îl credea învins, a reușit să evadeze și să-și ia misiunea de la capăt. Citește mi departe…