M-am dus la Moromeții 2 cu toate prejudecățile activate, gata să le las să mi se așeze în fața ecranului, ca o perdea de purici. Că volumul doi din Moromeții e, oricum, mai slab ca primul, ce să mai scoți din el?! Că m-am săturat de atâta sărăcie și de atâta cenușiu, cât are viața în România, și iar au făcut ăștia film alb-negru, ca să extragă arta dintr-o lipsă, cum e pe la noi. Și că nu mi-a plăcut nici primul Moromeții, pe vremea aia când nu eram așa pretențioasă ca acum, după ce am văzut miliarde de culori digitale și efecte 3D fabuloase, din spatele unor ochelari care fac lumea să iasă din filme și să-ți vină sub nas.
Recunosc că mă gândisem că, dacă n-o să-mi placă filmul, plec la jumătate și spun că am un deadline – fiindcă noi, ziariștii, avem mereu scuze pentru orice impolitețe. Când eram tânără, m-a învățat un tip cu experiență în presă că meseria asta e oribilă, dar îți poți scuza cu ea orice mizerie, declarând că bădărănia pe care ai spus-o sau comis-o intră ori sub incidența unei deadline presant care te-a scos din normalitate, ori în obligația ta profesională de a fi extrem de critic sau de a verifica uluirea și reacțiile celor din jur pentru un reportaj la care lucrezi.
Dar s-a întâmplat acolo, în sala de proiecție, ceva inexplicabil. Filmul a început, iar perdeaua de purici a ideilor mele preconcepute s-a dat singură la o parte și lumea de dincolo de ecran s-a deschis ca o fereastră spre toate durerile din mine, spre toate lucrurile pe care le credeam uitate dintr-o copilărie pe care parcă n-am trăit-o, dar am visat-o cândva într-un coșmar terminat cu suspine, spre toate cărțile care m-au salvat de la moarte prin emoția și splendoarea lor – începând cu cărțile lui Marin Preda, trecând prin restul literaturii române și terminând cu cărțile lui Marin Preda – spre toate iubirile posibile, dar neîntâmplate, risipite între obligații și umilințe ale unei sărăcii intrate în oasele mele și ale părinților și ale bunicilor mei care au murit, cu toții, săraci. Citește mai departe…
Comentează