Cum e să te cheme Ioan și să te îndrăgostești lulea de o femeie pe care o cheamă …Ioana?!? Nu oare a fi o potriveală a sorții?!? “-Nu a fost un criteriu!” – se justifică razand Ioan Ticuș, unul din românii de nota 10, trăitori la Marsilia, în timp ce ne face un prim tur al orașului său de adopție. Are deja peste două decenii de “Franța”, de iubire – și mai mult, iubire ce a avut și un rezultat : o fiică adolescentă, care a devenit , iată, spun amândoi soții Ticus,mcea mai frumoasă realizare a celor doi, pe pământ francez.
Un interviu “în oglindă” nu am publicat demult în revistă. Nu a fost deloc greu să-l obtinem, mai greu a fost să-l încadrăm in rubricile noastre! Așa că…l-am încadrat simutan și în rubrica “Bărbați de 10”, dar și în cea a “Femeilor de 10”. Și asta fără să greșim deloc, pentru că soții Ticus sunt, fiecare, ambasdori de nota 10 ai țării noastre le tărâm francez. Așadar, să vi-i prezentăm pe soții Ticus din Marsilia :
Marina Almașan : Cum a aratat copilaria dvs (inclusiv descrierea locului) si ce “bagaj” v-a oferit ea pt viata? Vorbiti-ne si despre parintii dvs si ce ati mostenit de la fiecare
Ioana Ticus : – Am crescut la Baia Mare, intr-o familie simpla, intr-un mic apartament situat intr-un cartier linistit, aproape de parc, de dealuri si de padure. Ca toti copiii ravneam la ce nu aveam… era epoca in care nu aveam multe… Acum imi dau seama ca nu-mi lipsea nimic. Am crescut impreuna cu fratele meu inconjurati de iubire. Mama a fost asistenta medicala; intr-o alta lume ar fi putut fi medic, unul bun. Am invatat de la ea dragostea de munca, de lucrul bine facut, daruirea de sine, generozitatea, perseverenta. M-a invatat sa iubesc muzica buna si poezia. Tata a fost strungar si pasionat de lectura si de jocurile de cuvinte. Cred ca de la el am mostenit interesul pentru etimologie si admiratia pentru oamenii cu elocventa si cu simtul umorului
Trebuie sa mentionez un alt membru important al familiei, sora mamei mele, o adevarata mama spirituala, ingerul meu pazitor. Printre altele ea m-a invatat sa citesc inca dinainte sa merg la scoala, deschizandu-mi usa spre magia povestilor si aratandu-mi placerea lecturii.
Ioan Ticus : Am copilărit la țară, într-o zonă deluroasă din Transilvania, cu peisaje care păreau nesfârșite — un adevărat teren de joacă pentru imaginație. Deși viața nu era ușoară, copilăria mea a fost una senină, cu multă libertate și simplitate. Îi ajutam pe ai mei la muncile gospodărești, dar aveam și timp pentru joacă și visare. Părinții mei, oameni fără multe școli, ne-au transmis (suntem patru frați) valori esențiale: respectul, disciplina, bunul simț și, mai ales, dragostea pentru învățătură. De la tata am moștenit rigoarea și tăcerea cu tâlc, de la mama — răbdarea și inima largă.
Marina Almașan : – Să vorbim putin despre parcursul profesional. De ce aceasta meserie, care va erau asteptarile. V-a prins bine tot ceea ce ati invatat in facultate?
Ioana Ticus : – Nu stiu exact de unde a plecat ideea, poate de la mama, dar am stiut repede ca vreau sa fiu medic. Specialitea am ales-o in urma stagiului facut in timpul facultatii, in neurologie pediatrica. Multumesc doamnei profesor Benga care a stiut sa-mi transmita pasiunea pentru aces domeniu al medicinii. Absolut, ce am invatat in facultate este esential, e baza teoretica pentru tot ce am construit ulterior. Partea practica am inceput sa o invat ca rezidenta la Cluj si am imbogatit-o pe urma la Marsilia ca intern.
Ioan Ticus : – E greu de spus ce meserie am, pentru că am trecut prin mai multe: inginer în telecomunicații, specialist în informatică, contabil prin conversie și, mai nou, sculptor prin pasiune. N-a fost un traseu liniar, ci mai degrabă o colecție de etape, fiecare cu lecțiile și surprizele ei. Pentru mine, o meserie trebuie să-ți stârnească curiozitatea, să-ți aducă o anumită satisfacție, să-ți asigure un trai decent și, ideal, un statut social rezonabil. Printre multele școli absolvite, unele m-au ajutat cu adevărat — altele au fost mai degrabă un bun exercițiu de răbdare.
Marina Almășan : – Vorbiti-mi fiecare despre primul job, primele senzatii, dar si peimele dezamagiri. Cu sigurantă, au fost si dintr-acestea.
Ioana Ticus : – E dificil sa identific un prim job. Am fost medic, mai mult sau mai putin experimentat, dar medic. La inceput speriata de responsabilitatea pe care o aveam dintr-o data si incredula ca pot pune in aplicare toate lucrurile pe care le invatasem; incet incet pe masura experientei, tot mai sigura, tot mai autonoma. Sigura 100% nu sunt nici acum, dar asta ma obliga sa continui sa ma informez si sa studiez. Dezamagirea a fost faptul ca nu am putut sa obtin aceasta autonomie acasa, in Romania.
Ioan Ticus: – Primul meu job a venit imediat după ce am obținut diploma de subinginer la Cluj – echivalentul unei licențe în ziua de azi. Am fost angajat într-o firmă de infrastructuri telefonice din Zalău, unde coordonam două echipe care săpau șanțuri pentru cabluri telecom. Dimineața când ajungeam pe șantier, mulți dintre muncitori erau deja… veseli. După trei luni, mi-a fost clar că nu era drumul meu. Am demisionat și m-am întors la Cluj, hotărât să continui facultatea pentru a deveni inginer.
Marina Almășan : – Ce anume n-a mai fost bine, de a trebuit sa parasiti tara? Ati facut-o, oare, cu bucurie sau cu suferință?
Ioana Ticus : – Am plecat prima data de curiozitate, ca multi din generatia mea, sa vad cum se face medicina afara. Dupa un an m-am intors sa termin rezidentiatul acasa, plina de idei noi, de ambitii, de dorinta de a pune in aplicare ce am invatat, sigura ca ce pot propune va suscita interesul, sigura ca e nevoie de mine…
Dar o data cu titlul proaspat de medic specialist in neurologie pediatrica m-am lovit de realitatea “terenului”. Am batut la usa directorilor de spitale si de directii sanitare cu CV si scrisoare de intentie (nu prea se facea asa ceva pe vremea aceea in medicina), incepand prin a explica ce este un Neuropediatru (dificil sa angajezi pe cineva cand nu intelegi cu ce se ocupa). Eu stiam de exemplu ca pacientii de la Baia Mare nu aveau neuropediatru si ca veneau toti la Cluj, dar nu am reusit sa conving pe nimeni. Mi s-a spus « asteptati, va contactam noi ». Timp de doi ani dupa examenul meu de specialitate , singurul post publicat in Monitorul oficial nu a fost « scos » pentru mine dupa cum mi s-a spus amabil la telefon cand am sunat sa vad care sunt modalitatile de insciere la concurs. Probabil s-ar fi putut “aranja” ceva, dar nu stiam cum, cu cine… si nici nu voiam sa stiu… pe sleau, nu avem la sfarsitul rezidentiatului banii necesari sa-mi cumpar un post. Si atunci am sunat-o pe profesoara de neuropédiatrie de la Marsilia in serviciul careia lucrasem prima data si care a spus imediat da.
Ioan Ticus : – Plecarea noastră din țară, în 2004, n-a avut nicio legătură cu parcursul meu profesional. O cunoscusem pe Ioana, ne căsătoriserăm, și din acel moment viața a început să fie analizată din perspectiva unui cuplu. Ea era medic specialist, și totuși, după luni întregi de încercări sincere și legale, nu reușea să obțină un post stabil în România. În Franța, a trimis un singur e-mail și, în mai puțin de o săptămână, avea un post plătit, cazare și tot ce trebuia pentru a-și practica meseria. A fost o decizie grea, deloc entuziastă — speram sincer să revenim. Pentru mine, care nu eram medic, adaptarea a fost și mai dificilă. Atât de mult m-a stresat începutul, încât în primele luni am făcut un ulcer. A fost “binele” pe care îl căutam… 🙂
Marina Almașan : – De ce Franta? Ce puncte tari si puncte slabe are aceasta tara?
Ioana Ticus: – In Franta pentru ca prima data venisem la indemnul unei prietene care era in Franta, la Marsilia, interna in nefrologie. Acum sunt cetatean francez, gasesc doar puncte tari 😉. Limba, cultura, gastronomia, frumusetea tarii, diversitatea culturala (aceleasi puncte tari le gasesc si acasa) si un sistem de sanatate performant si generos dar care e in pericol . Punctele slabe : grevele.
Ioan Ticus : – Franța nu a fost o alegere visată, ci mai degrabă rezultatul unui sistem care oferea soluții concrete. Soția mea, medic, vorbitoare de limbă franceză, avea o deschidere naturală către o țară francofonă, chiar dacă eu, paradoxal, vorbeam doar engleză (și un pic maghiară…) ca limbă străină. 🙂 La început, nu simțeam nicio legătură specială cu locul. Cu timpul, am început să apreciez ceea ce face viața aici unică: un fel de respect pentru om, un sistem de valori structurat. Sigur, nu e o țară perfectă — dar e un loc în care echilibrul general funcționează.
Marina Almășan : – Marturisesc ca ma fascinează poveștile de viață ale unor oameni ca voi, care au avut curajul să ia taurul de coarne și să-și construiască vieți si cariere de succes in alte țări, decât cea natala. Vorbiti-mi despre primul job aici. Despre amintirile noilor începuturi.
Ioana Ticus : – Pasionant. Primul stagiu, in care am trecut de la teorie la practica adevarata, in care pacientii nu erau doar cazuri clinice ci persoane adevarate cu sentimente, cu emotii, in care durerea si frica deveneau reale si in care am inceput a invata importanta pe care o au cuvintele rostite in fata unui pacient, si cum sa le “aud” pe cele nerostite. Si primele gesturi de solidaritate intre colegi precum si primele rivalitati.
Ioan Ticus : Când am plecat din țară, aveam un obiectiv foarte clar — și, aparent, atipic pentru un proaspăt venit: să nu lucrez „la negru”. Ce să zic… am reușit după zece ani. 🙂 În tot acest timp, am studiat din nou, am făcut alte școli, am fost activ în mediul asociativ și cultural — aveam timp și curiozitate. Primul meu job oficial a fost în informatică, la Cegid. Țin minte că, în perioada de probă, eram convins că nu mă vor păstra mai mult de două luni. Am rămas… zece ani. Se pare că, la mine, totul vine în cicluri de câte zece ani. Încă nu știu dacă e destin sau disciplină. 🙂
Marina Almașan – Unde lucrati acum? Și mai ales, ce va doriti pt viitor?
Ioana Ticus : – Lucrez in serviciul de pédiatrie al spitalului din Martigues, la aproximativ 40 km de Marseille. Sunt neuropediatrul echipei. Asta inseamna ca in plus de activitatea de pédiatrie generala, urgente pediatrice si de neonatologie (avem o maternitate de nivelul 2B, cu prematuri de la 30-31 SA in sus) asigur consultatiile de neurologie pediatrica. Doua zile pe saptamana asigur consultatiile si particip la reuniunile de concertare in CAMSP (centru de ajutor medico-social precoce) la Martigues si la Marignane. Sunt centre care propun diagnostic si reeducare pluridisciplinara pentru copiii cu probleme de neurodezvoltare, intre 0 si 6 ani. As dori sa ma consacru integral activitatii de neurologie pediatrica, dar din pacate problemele de efectiv medical ma impiedica sa ma eliberez de celelalte obligatii deocamdata. (daca cunoasteti candidati, recrutam pediatri 😉)
Ioan Ticus: – După o reconversie profesională, sunt astăzi tehnician de artă mobilieră și sculptor în lemn. Am înființat o mică societate de sculptură care e, cum s-ar spune, „la început de drum” — dacă păstrez tradiția personală, poate peste zece ani va deveni și rentabilă. 🙂 Pentru viitor, îmi doresc, în primul rând, să fim sănătoși. Iar dacă va mai rămâne timp și energie, poate voi testa și alte meserii. 🙂
Marina Almașan : - Spuneti-mi o amintire puternica din Ro, care v-a urmarit toata viata.
Ioana Ticus : – Decembrie ‘89.
Ioan Ticus : – Una dintre cele mai puternice amintiri din România, dincolo de viața de cuplu, este legată de momentul când am părăsit satul meu natal, Nușfalău, pentru a merge la liceu în Oradea. A fost prima mea experiență de emigrant…
Acea despărțire mică și totuși atât de mare a deschis un drum pe care am mers de atunci necontenit. Mă simt uneori ca personajul dintr-un desen animat de Gopo (cred), un omuleț ce merge fără oprire în jurul unui glob, purtat de dorința de a descoperi, de a înțelege, de a căuta mereu un nou orizont. Această imagine a rămas cu mine, un simbol al călătoriei vieții
Marina Almașan : – Sunt foarte curioasă , de fiecare dată, cu, a avut loc acomodarea cu noua țară? Ce a fost cel mai dificil? Și înca ceva : mai este prezenta România in viata voastra? In ce fel?
Ioana Ticus : – Prima experienta a fost destul de traumatizanta. Ma intrebam in fiecare zi cine m-a pus sa vin in Franta. Nu partea medicala mi-a pus probleme ci intelegerea sistemului.
Si mediul sonor. In fiecare zi pe drumul spre serviciu eram surprinsa sa aud oamenii in jurul meu vorbind intr-o limba pe care nu o “intelegeam”. (marseilleza nu franceza). In serviciu cu colegii era mai simplu dar intr-un magazin, la posta, in mijloacele de transport eram in panica. Situatia asta a durat vreo doua luni , pe urma a fost ok, eram impregnata , auzul mi se obisnuise. Bineinteles ca am continuat sa invat limba, si continui si azi, dupa peste 20 de ani. Romania e “acasa”,e familia noastra, sunt vacantele noastre in fiecare an, e mandria pe care o resimt de cate ori un cetatean roman se remarca pe plan artistic, stintific, artistic, E limba pe care o vorbim E si comunitatea cu care tinem legatura, prietenii nostri cei mai apropiati aici in Franta sunt de origine romana ca si noi, si comunitatea ortodoxa romana, traditiile sarbatorilor Recunosc ca in ultimii ani din lipsa de timp am participat mai putin la evenimentele organizate de autoritatile romane.
Ioan Ticus : – Acomodarea nu a fost ușoară. Emigrarea te transformă, în timp, într-un fel de apatrid – ești prins între două lumi și, uneori, pare că nu mai aparții pe deplin niciuneia. Chiar dacă ești naturalizat, accentul îți rămâne. Iar dacă te-ai întoarce, ai realiza că nu mai ești același, și nici locul nu te mai recunoaște. Ai mușcat din fructul păcatului… La un moment dat, te resemnezi și îți spui: țara mea este acolo unde e casa mea, familia mea. Iar pentru mine, asta înseamnă eu, soția mea și fiica noastră. România este însă mereu prezentă. O parte din familie e acolo, rădăcinile sunt acolo. E o legătură mai puternică decât uitarea – o prezență tăcută, dar constantă.
Marina Almașan : – Foarte “matematic”, am să va rog să creionati un Top3 al celor mai mari realizari ale voastre aici, in Franța.
Ioana Ticus : 1. Fiica noastra 2. Obtinerea cetateniei franceze. …In rest …nu e nimic extraordinar.
Ioan Ticus : – Dacă ar fi să aleg trei realizări importante în Franța, aș începe cu cele care par „normale”: obținerea cetățeniei franceze și, mai ales, nașterea fiicei noastre. A treia, poate mai puțin evidentă, dar foarte personală, este primul meu maraton. Pentru cine nu a trăit pe viu o cursă de 42 km, e greu de înțeles: e o experiență aproape magică. Poate nu am avut un prim Rolex la 45 de ani (cum zicea cineva că „altfel ți-ai ratat viața”), dar am avut primul meu maraton 🙂
Marina Almașan : – M-ați înduioșat : fiecare a pus-o pe fiica voastra pe primul loc în top. Deduc , iată , și o alta calitate : aceea de parinti iubitori si implicati. Vorbiti-mi așadar despre ea. Caracterizati-o, ce asteptari aveti de la ea, in spiritul caror principii o educați?
Ioana Ticus : – E o adolescenta de 16 ani, cu toate paradoxurile varstei, cu duelul permanent intre copilul care rezista (si sper sa reziste cat mai mult) si adultul in devenire care incepe sa se afirme., in cautare permanenta de cadru si incercand sa-l largeasca in permanenta. Si cred ca asta e rolul nostru, sa adaptam in permanenta cadrul pentru a-i putea permite sa-si ia zborul la momentul potrivit. Are umor, e creativa, un pic cam mult atrasa de ecrane dar : rolul ei este sa incerce si al meu sa controlez
O incurajez sa se dirijeze spre o activitate profesionala in care sa gaseasca un sens, utila celor din jur si pentru care sa se trezeasca cu placere in fiecare dimineata.
Ioan Ticus : – Oricum ar fi, este a noastră și este perfectă. O adolescentă cu caracter, care se caută, care provoacă, care se confruntă cu lumea fragilă și complexă în care trăim. Nu încercăm să o modelăm după o rețetă. Ne dorim, mai degrabă, să-i oferim un cadru în care să se dezvolte liber, dar cu repere clare: respect, discernământ, curiozitate, onestitate față de sine. Ne place să credem că o creștem nu pentru o lume ideală, ci pentru lumea reală – cu toate nuanțele și provocările ei. Așteptările noastre ? Să-și găsească locul, sensul, și să nu-i fie teamă să fie ea însăși.
Marina Almașan: – Hai să va pun si o întrebare grea rau! Daca ar fi sa va intoarceti in Ro, de ce ati face-o si de ce nu?
Ioana Ticus : – Mi-e dor de acasa, as fi mai aproape de familia mea si as putea sa le fiu de ajutor poate, dar sunt constienta ca mi-e dor de Romania pe care am lasat-o acum 20 de ani. Readaptarea ar fi complicata si exigentele de o parte si de alta ridicate, dar in teorie ar fi posibil. In schimb pentru fiica nostra e o ipoteza de neimaginat, deci subiectul nu e de actualitate, poate peste cativa ani, daca nu o fi prea tarziu.
Ioan Ticus : – Astăzi, decizia noastră este să rămânem definitiv în Franța. Aici ne-am construit viața, familia, reperele cotidiene. Dar… am învățat să nu mai spunem niciodată „niciodată”. Dacă ne-am întoarce cândva, ar fi pentru oameni, pentru o apropiere de rădăcini. Dacă nu ne întoarcem, e pentru echilibrul pe care l-am găsit aici, pentru liniștea pe care o oferă un sistem care funcționează – și pentru că acasă e acolo unde suntem împreună.
Marina Almășan : – Frumoase raspunsuri, frumos interviu. L-aș încheia cu deviza voastra în viată.
Ioana Ticus : – În cazul meu…sunt mai multe! Ar putea fi una atribuita lui Einstein: Viata e ca o bicicleta, trebuie sa avansezi ca sa nu-ti pierzi echilibrul. In zilele cand sunt demoralizata am o alta care ma amuza : ma uit in oglinda si-mi spun, persoanele pe care le voi vedea azi sunt foarte norocoase, au sansa de a ma intalni 😉
Ioan Ticus : – „Din mugurii amari se nasc potire grele de nectar” – Blaga. Cred că viața își dezvăluie adevărata frumusețe nu în lipsa dificultăților, ci în felul în care le traversăm și ce alegem să devenim din ele. Nu caut calea cea mai ușoară, ci pe cea care merită parcursă.
Marina Almașan – Frumoase citate! Ar fi fost un frumos final de interviu si, totuși, privindu-va, nu ma pot abține să nu vă întreb despre secretul unei casnicii fericite.
Ioana Ticus : – E o reteta cu multe ingrediente… si cred ca fiecare cuplu are reteta sa. Comunicarea, respectul, simtul umorului.
Ioan Ticus : – Nu știu dacă există un „secret” sau o rețetă universală. Cred că sunt prea mulți factori care fac ca o căsnicie să funcționeze – sau nu. Când mă gândesc la părinții noștri, de ambele părți, care au trăit zeci de ani împreună, până când moartea i-a despărțit, nu pot decât să mă întreb: care a fost secretul lor? N-am un răspuns clar.
Mi-aș dori, însă, ca si noi doi să trecem linia de sosire așa : mână în mână…
Comentează