Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns
MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.
Iată întrebarea și răspunsul pentru a IX-a ediție a concursului:
– Eşti mereu, în orice situaţie, conştientă de apartenenţa ta la regnul femeiesc? Dacă, de exemplu, contempli un răsărit de soare, ai sentimentul că eşti o femeie care contemplă un răsărit de soare? Sau te simţi pur şi simplu o fiinţă omenească? Există momente în care uiţi că eşti femeie? Care sunt acele momente?
– Când privesc un răsărit de soare nu sunt decât o femeie care priveşte un răsărit de soare. Pe care o copleşeşte emoţia până la lacrimi şi nu ascunde acest lucru, nu-şi acoperă chipul, nu banalizează momentul, nu schimbă vorba.
Râd sau plâng, mă înfior pentru o nouă zi, vulnerabilă şi fragilă în sentimentele mele. Nu mă simt mai femeie atunci decât în alte momente; nu ştiu ce simt alte fiinţe, eu însă mă las copleşită de marile minuni zilnice care mi se înfăţişează în fiecare loc, altfel. Într-un fel este apusul când cobor podul din cartierul Micălaca spre Podgoria şi lumina îmi inundă maşina, făcându-mă să închid ochii şi să reduc viteza, şi altfel este apusul la mare unde ai impresia că odată cu dispariţia soarelui dispare şi lumea. Cred că în acele momente nu ai cum să uiţi că eşti femeie, ştiu că un bărbat nu s-ar comporta la fel, dimpotrivă, trăirile lui ar fi bine mascate în cuvinte sau sub o privire imperturbabilă. Cei care nu fac aşa mă vor contrazice, dar, orice s-ar spune, multor bărbaţi nu le plac astfel de efuziuni sentimentale.
Nu pot uita că sunt femeie, fac zilnic gesturi specifice femeilor; mă privesc în oglindă, îmi pun măşti cu miere şi ulei de măsline, îmi îngrijesc unghiile, îmi verific greutatea, pregătesc pacheţelul cu mâncare, mă îngrijorează o mână prea caldă, mă deshidratez din cauza emoţiei în faţa unor persoane ce aşteaptă să le spun ceva interesant, îmi uit ideile, când trebuie să vorbesc despre o carte, care mie îmi place foarte mult. Mă bucur, însă, când, ştiindu-mă cum sunt, reuşesc să mă surprind făcând gesturi de care nu mă credeam în stare.
Mi s-a întâmplat să nu am încredere în aptitudinile mele „automobilistice”, mai ales că mi s-a explicat cât de greu este pentru o femeie… După ce am obţinut mult râvnitul carnet de şofer, trebuia să şi conduc maşina. Dar în astfel de situaţii, se ştie, nimeni nu prea are încredere în tine să te lase singur la volan.
După câteva curse, în care mă simţeam ca un avion teleghidat, în care ordinul devenise stare de fapt, „pune frână”, „accelerează”, „depăşeşte” ş.a., într-o dimineaţă devreme, profitând de o 
situaţie favorabilă, m-am urcat în maşină şi am pătruns direct pe DN 7, singură printre şirurile lungi de tiruri. Cred că a fost prima dată în viaţă când sexul mi-a devenit incert, nu mai ştiam dacă sunt femeie sau bărbat. Singurul lucru care mai conta era să merg pe dreapta şi să mă asigur că maşina din faţă trece pe lângă mine şi nu peste mine.
La capătul „cursei” m-am simţit puternică, masculină, dar tremurând din toată carnea mea de femeie, vreo săptămână am avut febră musculară şi am evitat orice discuţie care mi-ar fi trezit în minte imaginea mea de pe şosea.
Uneori simt însă acut fragilitatea feminină când fac activităţi combinate, mă îmbrac în rochie, dar trebuie să rezolv o pană, să plătesc facturi, să împing căruciorul la supermarket, să transport plasele cu legume şi fructe. În aceste situaţii, devin mai „bărbată”, dar tot nu uit că sunt femeie. Nu îmi place neapărat această situaţie, dar „femeia modernă”, cum se spune, nu are de ales, am vrut independenţă, o am, inclusiv în a-mi duce maşina la reparat.
Oricât aş vrea să nu mă simt femeie, se întâmplă. Şi nu o spun regretând vreodată, ci asumându-mi acest dat, care mă provoacă să învăţ „arta” de a trăi cu mine însămi.
Comentează