Când îmi săvârșeam stagiul în productie ca proaspăt absolvent economist ( aveam douăzecișiunpic plus o mie de vise de împlinit!), fusesem repartizată intr-un birou al Filaturii de lână pieptănată București, unde maldărul de note de 10 muncite pe brânci îmi asigurase un loc călduț. Călduț era doar din punct de vedere uman, pentru că, în rest, numai călduți nu au fost ultimii ani ai domniei lui Ceaușescu. Eram însă înconjurată de un grup tare simpatic de doamne și domnișoare bătrâne, fericite că lucrează “la birou”, chiar dacă nu absolviseră decât un liceu economic. Din primele zile însă am căutat să le arăt că “sunt de-a lor” și că n-o să mă cocoț niciodată pe diploma de absolvire pentru a le privi de sus. Asta ne-a apropiat. Dincolo de învățarea unor chestiuni practice pe care nicio facultate din lume nu ți le transmite, mi-a placut tare mult să-mi studiez îndeaproape colegele, făcând în mintea mea ( jună, pe atunci) diverse analize psihologice. Le învățasem deja tabieturile, știam despre fiecare cum îi e bărbatul sau cât de rău e fără bărbat, ce probleme au cu copiii sau nepoții lor, apoi detalii despre soacre, amanți, nași, mătuși, coafeze, vecini și medicii ginecologi. Le știam până și meniul zilei, pentru că fiecare venea zilnic la birou cu câte un borcan conținând un eșantion din masa de prânz, pe care și-l încălzeau, pe rând , la reșoul din birou. In pauza de masă, biroul plin de bibliorafturi și dosare devenea o adevărată cantină. Puțea a mâncare de-ți muta nasul, femeile făceau schimb de preparate și ulterior de rețete. Eram și eu îmbiată, firește și uneori chiar cedam ispitelor, însă mai totdeauna preferam să-mi petrec pauza de masă dând o raită pe șoseaua Pantelimon din preajmă. Nu, nu exista pe atunci MegaMallul nici măcar în visele noastre cele mai îndrăznețe. Existau însă mici pâlcuri de bucureșteni care marcau locurile unde “urma să se bage telemea” sau cine știe ce alte bunătățuri scumpe la vedere.
Dar mi-a mai rămas în minte un anume detaliu al acestei prime mele coexistențe cu oamenii muncii : interesul cu care era lecturată, in grup, rubrica “DECESE” a popularului ziar “România liberă”. Coloana in care se înșirau anunțurile mortuare ale familiilor de români devenea o adevărată telenovelă pentru contemporanii mei de atunci, in vremuri in care, vă reamintesc, la televizor leitmotivul era “Ce frumoasa ne e țara, ce bine o ducem, ce conducători luminați avem”. Rubrica “Decese” era un soi de “sare și piper” a unei prese monotone și, in plus, era unica șansă a banalului om de rând să-și vadă numele publicat în ziare. Un fel de a spune “să-și vadă”, pentru că apariția anunțului succeda trecerii respectivului în neființă. Uneori, lectura era colorată de interjecții de genul “Ia uite, măi, a murit Iulică! Am fost colegi de școală, in Ferentari!”. După care, fireste, urmau poveștile legate de Iulică și presupunerile legate de moartea sa prematură.
Ce mi-a venit să depăn aceste amintiri? Pur și simplu, am urmărit din greșeală un jurnal de rutină al uneia din televiziunile de știri ce se calcă pe picioare in televizorul meu de acasă. Timp de nici 15 minute ( intre două pauze publicitare) am asistat la 9 anunțuri mortuare : doua accidente de circulație, un turist înghițit de o prăpastie, un preot plecat la Cel pe care l-a slăvit toată viața, un celebru saxofonist din Ardeal, doi amârăți luați de viitură și duși direct nu le malul celălalt, ci pe Lumea cealaltă, un mort subit într-o stație de Metrou, în fine, un tânăr răpus de un AVC la doar 31 de ani. Nu mai pun la socoteală știrile privind atentatul de la Sankt Petersburg…
Marturisesc că nu contenesc să bombăn, la vederea veștilor morbide de acest fel, generate de acel vulcan al “Știrilor de la ora 5”, erupt cu ani multi în urmă, la cel mai tare post de televiziune din România acelor vremuri. Cine are nevoie de așa ceva?!? – mă tot întreb, oripilată. Într-un fel mă ajută să-mi explic depresia în care stă scufundat poporul meu. Da, motivele sunt nenumărate însă unul este, cu siguranță, și această meteahnă a mass-mediei, de a ne picura în creier dramele semenilor noștri . Deloc întâmplătoare această “strategie”, aș zice, amintindu-mi de colegele din biroul meu de stagiar. Înclinația spre morbid, interesul suscitat de informațiile legate de plecarea unora dintre noi, chiar și necunoscuți, spre Lumea de Dincolo, se pare că ne caracterizează. Cu cât mai surprinzătoare moartea respectivului, cu atât mai incitantă știrea. Mă gândesc că privitorii sunt, poate, entuziasmați, în sinea lor : “uite, ăla a murit, iar eu trăiesc! Deci…să fiu fericit!”. Curiozitatea unor detalii de genul : “Da’ cum a murit?”, “Câti ani avea?”, “Cum a fost la înmormântare?” plus detaliile aferente este aproape o dimensiune a unei anumite categorii a populației, din păcate extrem de bine reprezentată.
În “România Liberă”, anunțurile adunau un număr de cuvinte-limită, înconjurate de un chenar negru. La televizor este însă mult mai palpitant : morțile sunt prezentate in detaliu, uneori chiar în serial, iar morții sunt descriși cu lux de amănunte și obligatoriu cu belșug de imagini cu ei în viață. Niște mici telenovele întâmplate aievea, care cresc ratingurile televiziunilor și odată cu ele, pe nesimțite, starea de depimare a nației.
Dar ajunge cu bătutul apei în piuă! Fug să văd cine a mai murit între timp! Pauza publicitară s-a terminat!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CĂRUCIOARE DE LA CATENA
Comentează