Ea și El Ultimul romantic

Şi dacă…

Dacă ne-am opri un timp si am muri, n-am reveni. Asa, cu un umor sec, am privi inapoi fara sa ne pese de ce ramane. Eroismul de a recunoaste ca suntem imperfect de limitati vine din vointa de a gandi ce spunem, de a trai ce ne loveste in fata cu viteza meteoritului, de a prinde din furtuna de sanse pe cea mai elocventa pentru capacitatile noastre de a vrea, a face si-a putea.
Uzitatul si deja mult prea infantilul – NU POT, este exact reteta pentru cei ce se inchid in cercul stramt, abundand cu prejudecatile, exact ca in cazul cu NU VREAU, cand frustrarile isi fac loc, cand tot ce-i moral ar trebui sa fie invers.
Și daca ochii ar vorbi, povestile spuse de ei ne-ar indupleca. Ar gasi, cu iscusinta lor, cuvantul de aur pentru a descrie lacrima si sigur n-ar refuza oferta unui discurs alambicat, cu suspine si zambete nuantate. Ochii de-ar aranja in fraze lumea, lumina sa s-ar inchide, punandu-si ochelari de soare, si construind, din sintagme, un portret al imaginilor cu noi, cu ei, cu fiecare suflet ce ne trece nepasator prin fata ochilor.
Cate povesti si cati ochi nu vedem trecand fara a ne pasa? Oprindu-i, pe ochi, din cuvantari, e ca si cum ai opri soarele sa rasara. Declar deschis ca imi vreau toate lacrimile inapoi. Fiecare gand nespus, noapte fara somn, framantare, tresarire si amagire. Le vreau si vreau ca toti cei ce-au plans pentru mine sa-mi returneze durerea lor, sa ma-ncarc de ea.
Și daca iubirea ar vorbi, razboi mondial s-ar declansa din marturiile sale. Si mainile de-ar vorbi, conferinte ale simplitatii ar sustine. Cu una am cuvanta despre nobletea muncii, iar cealalta ne-ar arata ca obrazul pieptanat de vremi, e insasi istoria unui om. Palmele ne-ar deslusi taina cumpatarii si degetele ar mazgali hartia cu toate strangerile lor.
Nu ne dam seama niciodata ca fiecare actiune savarsita e produsa cu un scop. Vantul din vorbe, nepasarea, zambetul fals, indignarea, cenzura, libertinajul, desfraul, toate aranjeaza ceea ce putem numi orgia simturilor, fara gandire si ratiune. Desi tacticos analizate, gandite, tot prafuite si irationale raman mare parte a faptelor noastre.
Bunul simt, in general, a devenit o reduta pe cale de disparitie. Ranjind, mancand seminte, bunul simt s-a transformat de mult intr-un must-have, aplicat invers. E cool sa spui ca esti simtit, ca nu te incluzi in majoritate. Doar ca acesta nu se capata, prefigureaza ori transforma.  Și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, pentru că n-ai zice ca nu exista bun simt. Pai atunci cum se face ca la orice pas aruncam inferioritate si venin, ca ne trezim cu sentinte si mai mult decat orice, ne lovim de o bariera greu de anihilat. N-as vrea s-o numesc exclusiv, dar rimeaza pe undeva cu prostia.
Adesea, uităm să spunem pe nume atunci când nu există nume. Uităm să mulțumim și să gândim că fără acel ajutor, n-am fi izbutit. Uităm să înghețăm clipa, uităm să zâmbim și mai uităm să ne-așezăm la masă, față în față, să reproșăm, să recunoaștem, să ne fie frică, milă, silă – uitându-ne în oglindă.
Și dacă ar fi putut totul altfel? Și dacă eram eu? Și dacă era al meu? Retorice, dar uzuale. Ne-aruncăm în judecăți, de-i lumea toată pentru noi o instanță continuă, cu jurați și capete de acuzare din care musai trebuie să extragem concluziile ce ne convin. Doar acestea, căci cele de pe urmă, au un profund aer indescifrabil.E drept că viteza întrece uneori și vehiculul. Dar oare banalul nu-i la fel de banal și atunci când simplu, spui că nu știi, dar vei afla, ori când vezi și nu omiți ci spui că vezi, cu toată forța și ființa ta ?
Am impresia că noblețea nu mai are șanse în fața mojiciei. Lupta habotnică dintre supraviețuire, preț și dispreț, aruncă la coș, mototolit, sufletul. Îl uiți undeva printre hârțoage. N-ai vreme să-l descoperi și nici nu vrei să-i lași pe alții să scormonească. Gunoaiele din coș au povești, au ce spune și au de ce se transforma în strălucitoare stele. Dintr-alea adevărate, nu coborâte din neantul vreunei imaginații idealiste.
Niciodata, dar niciodata, vorbele nu vor putea imita realitatea. Zugravirea, ajustarea o vor concepe, in schimb, adevarul sta doar inauntru, in simtire, in poveste. Orice poveste trebuie spusa, cu sau fara povestitor, cu teama si penibil. Cred ca, dintr-atata penibil, am uitat sa distingem ce mai si ce nu mai e lipsit de esenta.

Despre noi si despre toate n-am ce zice. Se spun de la sine, facandu-se asa, cu interes, mergand in directia ghidata. Fara noi n-am fi noi si toate s-ar opri. In loc. In timp. Fara recursuri, chirii. Și dacă vreodată ar fi să o iei de la capăt tot cu asta ai rămâne – și dacă? 

Sursa foto – KYLE THOMPSON

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.