Am intrat în biroul lui și m-am cufundat în fotoliu, așteptând să termine de scris nuștiuce document oficial. Deodată rama digitală de pe biroul lui s-a aprins și pe ecran au început să se succeadă diferite fotografii. Era ceva nou, n-o mai văzusem până acum. Probabil o primise de Crăciun…
Pentru că mă plictiseam, am tras cu ochiul. Iată-l pe iubitul meu, împreună cu puștiul său, în prima zi de școală ; uite-l pe băiat, tot numai un zâmbet, înconjurat de o mare de baloane colorate, probabil la ziua lui, uite și întreaga familie, undeva la munte, la schi, uite-l și pe iubitul meu, sărutându-și soția, probabil de ziua ei…
Atunci i-am văzut pentru prima oară împreună. Am simțit că 
împietresc, în fotoliul în care mă așezasem.
Ce ciudat! eu sunt blondă, ea e brunetă. Eu am părul cârlionțat, ea îl are întins, apoi ea pare a fi mai mare decât mine, însă, Doamne, ce mult semănăm! Ovalul feței, gropițele în obraji, ridurile din colțul ochilor. Și, în plus, amândouă îl iubim. Simțeam asta din felul cum îl privea, în toate acele fotografii. Îl iubeam și eu. Ne vedeam de mai bine de un an, mărturisesc că am avut câteva tentative să o rup, dar nu am avut puterea să-mi duc la capăt intenția. Îmi șoptea atât de pătimaș cât de dor îi este de mine, cu câtă nerăbdare așteaptă să ne întâlnim și că eu sunt , de fapt, iubirea vieții lui, iar familia nu este decât o simplă formalitate…
Și iată că acum NU o formalitate, ci niste oameni absolut reali mă privesc, din fotografii. Și brusc am simtit că nu mai vreau să mă mint. Da, există și bărbați care se despart de soțiile lor, însă iubitul meu părea a se simți foarte confortabil în acest triunghi al Bermudelor…Nu întâmplătoare mi s-au părut deodată toate reguzurile lui de a vorbi despre viitor..
….Fotografiile și-au reînceput ciclul și brusc am avut senzația că, de fapt, iubitul meu este un dușman, care ne minte în același timp pe amândouă: și pe mine, și pe Ea… Iar de un astfel de om nu am nevoie. Și chiar dacă, să presupunem, ar pleca brusc de acasă, după ce am văzut aceste fotografii nu cred că aș mai putea avea vreodată încredere în el. Din aimplul fapt că părea a fi atât de convingător, atunci când mă mințea. Și părea a fi atât de îndrăgostit, când își privea soția, în acele fotografii…
Ochii mi s-au umplut cu lacrimi.
– Vroiai să-mi spui ceva? – m-a întrebat el, ridicându-și privirea din hârtii.
Am negat și am ieșit încet din birou…
Zile în șir am dat apă la șoareci. Am plâns pe umerii tuturor prietenelor mele. Am fost când prăbușită, când plină de ură. Ca să nu fiu tentată să-l sun, i-am dat unei prietene să-mi țină telefonul. Eram buhăită de la atâta plâns. După patru zile de suferință m-am simțit deodată secată de orice sentiment. Nu mai aveam nici lacrimi, nici puterea de a mă bucura, dar am găsit în mine acel punct “zero”.
Peste o săptămână aveam să zbor într-o delegație, la un Târg internațional. Mă aflam în tranzit, pe aeroportul din Paris. Aglomerația era maximă si-mi petreceam timpul urmărind sutele de bărbați, care se grăbeau care încotro, beau cafea, pălăvrăgeau sau 
tăceau, scriau SMS-uri. Și deodată m-am gândit : în lumea asta se află mii de bărbați care ar putea să mă facă fericit, iar eu…de ce oare am făcut o fixație pe unul și nu mă pot desprinde?…Oare de ce mă încăpățânez să cred că el este sufletul meu pereche? ..
Brusc, în mine s-a trezit o imensă curiozitate. Mă îndreptam spre un Târg internațional tehnic, unde urmau să se adune mii de bărbați din întreaga lume. Am închis o clipă ochii și am rugat Universul să mi-l aducă în viața pe cel ce-mi este hărăzit, un bărbat care să vrea să-mi fie mereu alături, să împartă cu mine și bunele și relele. Și care, obligatoriu, să nu fie angajat în vreo altă relație!
…Peste două zile, în pavilionul Londrei l-am întâlnit pe cel ce avea să deină viitorul meu soț. Era un ins roșcat, vesel și absolut singur. Și suntem deja împreună de 9 ani!
Sursa: liwli.ru
Surse foto: malinalife.ru, supermammaru, shutterstock.com, armlur.am, onethousandwords.co.uk
Comentează