Copii și tineri

Scrisoarea de dragoste

 

Până atunci credeam că iubirea este sentimentul pe care îl poți simți cel mai ușor. Că totul se întâmplă ca într-un basm cu final fericit. Însă povestea lor nu s-a bucurat de acel final…

Era dimineața zilei de 16 mai. O duminică atât de senină, încât nu mi-o puteam petrece stând în casă. Știind că urma să discutăm despre opera “Mândrie și prejudecată la orele de română, m-am gândit să fac o plimbare la bibliotecă și să împrumut cartea.

Se părea că nu eram singura care adora zilele de primăvară. În drum spre bibliotecă am văzut multe cupluri de adolescenți, dar și de bătrâni, care păreau că se bucurau din plin de momentele acelea petrecute împreună. Mă uitam cu multă admirație la ei. Unii dintre ei au reușit să-și ducă povestea de dragoste spre acel final fericit, în timp ce alții abia o schițau.

Am intrat pe vârfuri în mica bibliotecă ascunsă între blocurile unui cartier din centrul orașului, încercând să fac liniște ca să nu deranjez cititorii prezenți. Însă m-am uitat în jur și nu văzusem pe nimeni în afară de doamna bibliotecară, o bătrânică zâmbitoare ce-și ținea părul mereu prins într-o coadă împletită care-i ajungea până la umeri. De fiecare dată când veneam la bibliotecă, fie o găseam citind, fie aranjând cărțile prăfuite de pe rafturi, mereu în locuri diferite. De data aceasta se uita pe geam, îngândurată. Nu voiam să o deranjez, însă parchetul vechi ce a scârțâit sub pașii mei vinovați, au făcut-o să-și îndrepte privirea spre mine și desigur, să-mi zâmbească.


-Ce ai vrea să citești de data asta, draga mea? m-a întrebat cu o voce blândă.

De-a lungul anilor, am împrumutat multe cărți din această bibliotecă parcă uitată de lume. Iar această bătrânică mi-a devenit tovarășă de discuții, însă niciodată nu mi-a povestit despre ea. Nici măcar nu-i știam numele. Cu toate acestea, o simțeam ca pe o bunică îndepărtată.

 

Mândrie și prejudecată. Pentru liceu.


După ce am rostit titlul cărții, zâmbetul i s-a șters ușor de pe buze. A trecut pe lângă mine cu pași repezi, oprindu-se direct în fața raftului unde era cartea, ca și cum acea carte avea un loc special. O scoate de pe raft, o privește analizând-o și mi-o întinde cu o mică reținere. Îmi spune, de data aceasta, cu vocea răgușită:

 

-Te rog să ai grijă de ea!

 

I- am mulțumit politicos și am părăsit încăperea împleticindu-mă în picioare. Încă de când am intrat în bibliotecă am simțit că nu ar fi trebuit să asist la pierderea ei printre propriile gânduri, însă nu am puterea de a întoarce timpul.
Scurta mea plimbare se transformase într-una lungă, iar astfel am ajuns acasă când soarele se pregătea să apună. Eram nerăbdătoare să încep să citesc. Am mâncat rapid ceva și m-am trântit în pat, răsfoind paginile cărții. Pregătită să-mi încep lectura, am văzut că un plic vechi a căzut de printre pagini. Hârtia era atât de subțire și se putea observa că plicul fusese deschis de mai multe ori, nu doar o singură dată. Devenisem atât de curioasă, încât nu puteam să las să treacă pe lângă mine un astfel de moment. Am scos hârtia din interiorul plicului. La fel de veche și pătată cu urme de cafea, încă putea să fie citită. Era o scrisoare:
Te rog, Loreta. Mai gândește-te. Voi face tot ce pot ca să îți ofer ce îți dorești dacă rămâi alături de mine. M-am obișnuit cu zâmbetul tău, cu privirea ta care mă face să-mi doresc să cunosc viitorul. Te voi iubi indiferent de ceea ce se va întâmpla cu noi. Iubirea mea nu e fragilă. Drumurile noastre poate că se vor despărți într-un final, însă mi-aș dori să putem rămâne împreună mai mult decât ne-am permis să visăm. Gândește-te. Întâi cu inima. Pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi doi ceea ce simțim. Tatăl tău nu te poate lua de lângă mine. Nu te poate forța să pleci. Rămâi și vom lupta împreună. Ești singurul motiv pentru care vreau să văd lumina zilei de mâine. Vreau să am grijă de noi, până la sfârșitul zilelor mele. Vreau să știi că te iubesc. O veșnicie și încă o zi. Al tău veșnic, Tudor.
Mâinile au început să îmi tremure și deja îmi puneam mii de întrebări. Oare ce s-a întâmplat cu ei? Am împachetat scrisorea și când am vrut să o bag înapoi în plic, am văzut o urmă de stilou întinsă pe un colț al hârtiei. Cu toate că petele de cafea se chinuiau să astupe scrisul, încă era lizibil.
21 decembrie 1964.
Voiam să aflu mai multe despre relația celor doi, însă nu știam cum aș fi putut să-mi încep căutările. După un scurt timp, m-am gândit că aș putea să o întreb pe doamna bibliotecară dacă știe ceva în legătură cu această scrisoare sau dacă mai sunt și altele. Ziua următoare avea să fie interesantă.
M- am trezit devreme. Voiam ca înainte să înceapă orele de la liceul, să merg la bibliotecă și să vorbesc cu doamna bibliotecară despre scrisoare. Nu mi-a luat mult să mă pregătesc pentru acea zi. Am luat cartea și scrisoarea și am plecat în grabă. Eram atât de nerăbdătoare, încât jumătate din drumul către bibliotecă, am alergat.
Am intrat și ca de obicei, nu era nimeni în afară de această bătrânică simpatică.
-Bună dimineața! Ai terminat deja de citit cartea? m-a întâmpinat ea cu același  
zâmbet călduros, parcă familiar.
Stătea așezată pe un scaun, iar bastonul îi era sprijinit de spătar. Pe măsuța de lângă piciorul ei era o ceașcă goală. Însă toată încăperea mirosea a cafea. Aș fi putut fi sigură că tocmai își băuse cafeaua.
-Bună dimineața! Nu, însă am găsit ceva. În timp ce citeam, a căzut o scrisoare de printre paginile cărții. Și voiam să…
-Ai citit-o? mă întrerupe, încercând să oprească un zâmbet scurt.
Îmi era rușine să recunosc, însă nu mai puteam da înapoi. M-am așezat pe celălalt scaun de lângă măsuță.
-Da, am citit-o. Și aș vrea să vă întreb dacă știți ceva în legătură cu ea.
-Știu câte ceva. În fiecare zi mă gândesc la povestea lor tragică. Regret că nu au sfârșit împreună.
-Cum ați aflat?
A fost primul lucru care mi-a ieșit pe gură, însă apoi am stat câteva secunde să mă gândesc și am întrebat-o pe doamna care mă privea cu blândețe:
-Doamnă, cum vă cheamă?
Închizând ochii și lăsând un zâmbet nevinovat să-i fure chipul, mi-a răspuns:
Loreta.
Am simțit cum un val imens de emoții mi-a invadat tot corpul. Nu știam ce aș mai fi putut spune, însă știam că îmi doream să aflu mai multe. Liniștea asurzitoare din bibliotecă s-a sfârșit în momentul în care bătrânica mi-a spus:
-Mi-ar plăcea să-ți povestesc. Încă de ieri, de când ți-am întins cartea, am știut că va urma această discuție. Mai mult ca niciodată, simt nevoia să-mi spun povestea. Fă-te comoda, copila mea.
În continuare eram lipsita de orice cuvânt. Însă i-am zâmbit, iar ea a început:
-Aveam 19 ani. Eram studentă aici, în țară. O copilă cu un vis, un viitor organizat, o viață programată și … un tată ambasador. Toate speranțele mele erau în mâinile lui. Din totdeauna a avut puterea să jongleze pe degete cu visurile mele. Ușor ușor, cel mai mare vis al meu devenise să scap de autoritatea lui. Să fiu o adolescentă care începe să cunoască gustul amar al propriei vieți. Toată libertatea pe care o primeam era începea în momentul în care veneam la facultate, și se sfârșea când ajungeam acasă. Desigur, nimeni nu voia să fie prieten cu fiica unui ambasador. Așa că stăteam singură, încercând să mă bucur atât cât puteam, de liniștea în care mereu mă pierdeam. În pauzele dintre ore ieșeam în curte și mă așezam lângă un copac, sprijinindu-mă de el. Acelea erau singurele momente în care îmi puteam face ordine printre gânduri. Până când, într-o zi, când stăteam sprijinită de copacul meu și eram pierdută printre praf de dorințe, am auzit vocea unui tânăr. S-a așezat lângă mine și  m-a întrebat la ce mă gândesc în fiecare zi. Dacă până atunci credeam că îmi găsisem liniștea, mă înșelasem. Acest băiat suna ca absența haosului. Ceva ce eu nu mai întâlnisem până atunci. Și vezi tu, draga mea, nu a trecut mult până ne-am îndrăgostit. Nu-i spusesem tatei despre Tudor și nu aveam de gând să risc relația mea cu acest băiat. Îi povestisem viața mea de până atunci și mi-a jurat iubire veșnică. Însă veșnicia suna prea mult pentru mine, și mă speriam de fiecare dată. Viitorul împreună cu el suna atât de credibil și frumos, dar îmi era frică să am un nou vis. Am început să lipsim de la unele cursuri ca să petrecem mai mult timp împreună. Nu a durat prea mult până când tata a fost înștiințat de absențele mele, iar acest lucru a dus către sfârșitul relației. Atât eu, cât și Tudor am încercat să-i prezentăm varianta vieții noastre împreună. Tata nu a fost de acord și m-a retras de la facultate, făcându-mă să stau închisă în casă. De ziua mea, Tudor a găsit o modalitate să-mi dăruiască un cadou. Era cartea pe care ți-am împrumutat-o ieri. Am citit-o iar și iar și iar până când am memorat replicile personajelor. La sfârșitul cărții era o scrisoare. Prima scrisoare pe care mi-a trimis-o. De atunci, am continuat să vorbim prin scrisori, un timp. Bineînțeles, tata le-a găsit ascunse sub o bucată de lemn putred din podeaua mea. Acest lucru l-a făcut să ia o decizie de moment, impulsivă: să ne mutăm din țară. Oricât m-aș fi împotrivit, nu mă asculta. Menajera a fost cea care m-a ajutat să comunic pentru ultimele dăți cu Tudor. Iar scrisoarea pe care ai găsit-o ieri, este ultima scrisoare pe care am primit-o de la el.
Cu lacrimi în ochi, impresionată de poveste, reușesc să întreb:
-De ce v-a scris că ar trebui să vă mai gândiți?
-Pentru că i-am spus că nu vreau să mai lupt pentru dragostea noastră. Știam că ar încerca să mă caute oriunde aș fi, iar tata ar fi putut recurge la acțiuni inexplicabile. Mi-am frânt inima, neputând să mai iubesc pe altcineva vreodată. M-am închis aici, printre povești de dragoste cu finaluri fericite, imaginându-mi ca fiecare final este de fiecare dată, finalul nostru. Sper că el e bine. Sau chiar mai bine decât mine. Și mi-aș dori să știe că nici iubirea mea nu a fost fragilă.
M-am ridicat de pe scaun și am îmbrățișat-o strâns, ca să înțeleagă că nu este singură. Șoptind, mi-a spus +:
-Să lupți mereu pentru iubire.
-Promit! i-am răspuns, tot în șoaptă.

Publicitate