Am trecut razant pe lângă un fost coleg de liceu. Era sa ne ciocnim, fiecare circulam călare pe o grămadă de gânduri și ne-am evitat în ultimul moment. Tot în același ultim moment ne-am și recunoscut. De fapt, el pe mine. Mie mi-au trebuit câteva minute de dialog, până l-am dibuit în sertărașul fragilei mele memorii. Numai înălțimea îi ramăsese intactă, aceeași din anii de școală, cand profesorii îl îngesuiau în ultima bancă, pentru a nu obtura vizibilitatea piticilor. Acum, la nesfâșiții centimetri de atunci, i se adăugaseră câteva zeci de kilograme nemiloase, o barbă purtand urme de zăpadă-ntr-însa, o pereche de ochelari bătrânicioși și un set de veșminte ce păreau să adune câteva decenii la activ. Am vorbit un sfert de ceas, lângă o zebră, pe care eu , într-un final, am călcat-o în picioare, iar el si-a continuat drumul, în sens opus. Am întors pe furiș capul , aruncându-i o ultimă privire. Până și mersul îi era atins de trecerea anilor. Am observat câ era adus de spate și șchiopăta…
Pe la capătul opus al zebrei, mi-am amintit subit cum , la întâlnirea de 30 de ani, ecusoanele prinse în pieptul fosti colegi, m-am salvat în cateva cazuri , ajutându-mă să le identific purtătorii. Erau, firește și cateva colege înfloritoare, la ușa cărora Timpul făcuse, parcă, stânga-mprejur, dar mult mai mulți, cărora anii le uitaseră, pe trup și pe chip, urmele trecerii lor nemiloase.
Oare așa de tare am îmbătrânit și eu? Colegul de pe zebră deschisese usa unor gânduri nu tocmai vesele, care prinseră a da ture, prin mintea mea..
…Odată ajunsa acasă, am dat fuga la oglindă, ca s-o trag de urechi, pentru faptul că mă minte sistematic, tot repetându-mi, în fiecare dimineață, că NU, nu am îmbătrânit nici pe departe!
M-a întâmpinat însă același chip năzdravan, pe care până și ridurile joacă tonțoroiul, firele albe rămânand bine pitite îndărătul unor vopsele pe care mi le reînoiesc, conștiincioasă, de două ori pe an. Nu, hotărât lucru, bătrânețea rămâne încă, pentru mine, o …luminiță tristă și îndepărtată, la capătul unul tunel pe care îmi propun să-l străbat cât mai lent și cât mai frumos..
Și totuși, anii trec.
Mi-o spune liniștea tot mai groasă, așternută în dormitoarele copiilor mei, care încet-încet, și-au luat zborul, fâlfâind din aripile pe care , într-un fel, și eu le-am atașat trupului lor.
.. Mi-o mai spun întâlnirile mele cu prietene din copilărie, care îmi tot arată fotografii cu nepoții lor, din ce în ce mai mari. “TU?…” – urmează, invariabil, întrebarea lor. “Eu încă nu!” – vine răspunsul meu optimist, de parcă întârzierea nepoților ar avea vreo legătură cu tinerețea fără bătrânețe!
Mi-o confirmă dialogurile tot mai frecvente despre punctul de pensie, care au început să-mi bantuie cercul meu de prietene, dar și atenția cu care mă surprind, ascultându-i pe toți cei care se vântură prin televizorul meu, vorbindu-ne despre vârsta de pensionare si iluzoriile creșteri de pensii.
… Anii trec și mi-o confirmă rebele insomnii și delicate dureri de genunchi, care mă mai vizitează, uneori, atunci când urc scările – simtome pe care prietenii mi le amendează, în zeflemea, cu nemiloasa replică : “Da’ în buletin nu te uiți?!?”.
Îmi dau seama că anii trec, prin frecvența și siguranța cu care sunt chemată să recomand solutii, la probleme pe care eu însămi le-am înfruntat, în decursul timpului. Prin sfaturile care mi se cer, sau pe care simt nevoia să le dau mai tinerilor mei colegi.
Oglinda însă încă mi-e prietenă, râsul – un partener fidel de drum , șotiile încă fac parte din meniul zilei. Pană și de iubit, iubesc la fel ca la 18 ani : aceiași fluturi, același stomac, chiar dacă ceva mai încăpător!😁
Tocmai am traversat supliciul unei noi zile de naștere. Chiorâș mă uit către filele din calendar, care se împuținează cu viteza vântului turbat și-mi amintesc mereu vorbele Luminiței, prietena mea, regizorul nostru artistic, care îmi spunea , cu ani vreo 15 în urmă : “Ai să vezi : după 50 de ani, ți se va părea că timpul zboară din ce în ce mai repede!”…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : KILOSLIM GOLD
Comentează