Bombănelile Marinei Editoriale

Extemporal de Crăciun

 

    La finalul anului se înghesuie, de regulă, în viețile noastre, bilanțurile. De când suntem mici, știm că , la final de an trebuie “să tragem linie, iar apoi …concluzii! 

Eu nu aștept neapărat Anul nou, ci  mi-a intrat în sânge să-mi dau periodic extemporale, să văd cât de bine sunt pregătită la materia numită “viață”. 

Obișnuiesc deseori să mă “autoanalizez”, să mă pun sub propria lupă, pentru a vedea dacă sunt un om bun sau unul rău. Nu mă prea ajută la nimic, dar simt nevoia unor confirmări. poate, pentru a dormi mai liniștită? Sau … poate pentru a avea ce îndrepta. Pentru a-mi procura un nou “challenge”. Această autoanaliză a devenit un soi de “automatism”;  de genul urcatului pe cântar – gestul acela firesc, menit să te bucure sau să te scoată din țâțâni. 

Exercițiul pe care-l fac este așadar unul voluntar ;  nu mă obligă nimeni să-l fac, iar dacă tot mă apuc de el, mă căznesc să fiu cât mai corectă față de mine însămi, cât mai obiectivă. Ba, chiar afurisită cu mine însămi! … Doar n-o să-mi fur singură căciula, pe frigul ăsta!

Uite, de pildă să luăm aceste zile de sărbători, cele mai indicate pentru astfel de bilanțuri.

Judecata o fac cam așa:

Privesc mai întâi spre copilărie. Aici am destule a-mi reproșa , căci ideea de “ușă de biserică” nu avea nicio legătură cu mine. Când eram mică, bunăoară, obișnuiam să smulg aripioarele muștelor amuzându-mă apoi de transformarea lor din zburătoare, în ființe terestre. Pe marile ecrane rula, pe atunci, “Călărețul fără cap”, iar pe masa din bucătărie a mamei – muștele fără aripi, metamorfozate în gândaci. Deci – pot conchide că sunt un om rău, deși, fiind copil, nu se pune. Caci și eu și Marian, vecinul de bloc și colegul meu de șotii, eram convinși că facem experimente științifice. Cu toate acestea, nici până astăzi omenirea nu ne-a fost recunoscătoare. Iar  uștele u fost lăsate în continuare cu aripile primite de la Doamne-Doamne… Oricum, din această primă analiză, rezultă clar că eram un copil rău.

Tot mică fiind, obișnuiam să fur vișinată din rezervele lui tata și să i-o duc pe furiș lui nea Paulică, instalatorul blocului, care ne dădea voie, în schimb, nouă, copiilor, să cutrierăm subsolurile ce miroseau a igrasie. Ne jucam pe atunci de-a eroii lui Jules Verne, pornind într-o uluitoare călătorie spre centrul pământului. Și, cum hoția nu poate fi considerată o faptă bună, tata îmi aplica cate o curea ( nu pentru scenariile de tip Jules Verne, ci pentru visinata care se împuțina dramatic! ) iar eu mă autoîncadram în tabăra celor răi. Iată încă un motiv să nu primesc “coroniță” la Judecata de poi. 

…În același timp însă, nu pot uita cum furam de acasă și hăinuțe din șifonier și i le duceam lui Cami, fetița de peste drum, care copilărea într-o sărăcie lucie și se bucura până la cer și înapoi, până și de rochițele cu volănașe, care 

E mone, baiețoiul de atunci, mă exasperau . Deci… cu  rămâne cu coronița? 

Are că totuși am fost și un copil bun. Câteodată. 

Și mai vin cu un e xemplu, în favoarea mea : când eram la școală, le dădeam voie tuturor colegilor să copieze după mine. O mulțime de trântori au luat note de trecere pe spinarea mea. Aparent, sunt un om bun, după cum s-ar deduce din asta, deși , dacă stăm strâmb și cugetăm drept, datorită unora ca mine au reușit să treacă clasa tot felul de netrebnici și să ajungă mai apoi prin guvernele și parlamentele țării.

Să mergem mai departe : nu am știut niciodată ce-i invidia . Nu i-am puzmuit nici pe cei care au reușit, în viață, mai mult decât mine, chiar dacă nu știau carte nici pe jumate ca mine; apoi nu am invidiat femeile tulburător de frumoase, nici pe cele cărora Dumnezeu le-a dat bărbați de ispravă, nu m-am uitat chiorâș nici la colegii cu salarii mari, nici la trăitorii în vile cu piscină, nici la posesorii de mașini de fițe. N-am știut niciodată nici să-i urăsc, nici să-i sap, nici măcar să-i vorbesc de rău. Deci, s-ar zice că , din acest punct de vedere, sunt un om bun.

În schimb, nu pot ierta. Nu pot trece peste trădări. Nu pot privi cu blândețe către oamenii care mi-au furat munca. Care au profitat de mine, pentru a ocupa un loc “mai în față”. Nu le pot zâmbi celor care mi-au înșelat încrederea, care m-au mințit, privindu-mă în ochi, care m-au luat de fraieră. I-aș strânge pe toți de gât și i-aș târâ prin mocirlă, atârnându-i de picioare, de coada unui armăsar nărăvaș. Mă trezesc noaptea, rugându-mă să li se răsucească viața cu fața spre întuneric. Deci, dacă nu pot ierta, rezultă că aș fi un om rău, nu-i așa?…Asta e. Sunt un om rău. 

Îmi iubesc însă colegii de echipă și aș fi gata să sar în foc pentru ei. Le sunt recunoscătoare pentru faptul că-mi sunt alături, chiar dacă acest lucru nu le aduce cine știe ce beneficii – eu fiind prinsă într-un război dramatic cu șefii mei. Pe colegi îi iubesc însă și aș da orice să știu că le e bine cu mine. Detest să fiu severa cu ei,chiar dacă,  de multe ori o iau în barbă, din cauza asta. Dar, repet, îi iubesc și-i percep ca fiind “ familia mea de la serviciu”. Aș zice că, din acest punct de vedere, sunt un om bun. Sau, măcar un șef bun.

Dar după una caldă, sunt nevoită să recunosc și una rece.  Voi mărturisi că , pe lângă cerșetori obișnuiesc să trec, în 90 la sută din cazuri, fără să le întind un ban. În fiecare din ei suspiciosul din  mine vede un potențial ticălos, care vrea să mă fraierească, inventând povești lacrimogene, pentru ca apoi, după primul colț de bloc, să investească donația primită într-o țuică de prună. Deci…nu sunt un om tocmai bun, se pare. Sau… poate da?

Mai am o meteahnă : Mă bucur când dușmanilor mei le este rău. Însă doar dușmanilor mei mari, celor de rea credință, care mă nedreptățesc cu purtarea lor. Jubilez, când unui șef idiot i se face dosar penal sau când un coleg nesuferit e zburat din funcție. De fapt, consider că este voința divină, că primește ce-a meritat. Nu reușesc, așadar, să empatizez cu jigodiile: nu-mi iese să fiu tristă și să-mi fie milă de netrebnici, chiar dacă asta mă încadrează din nou în tabăra oamenilor răi..

In schimb, sunt în stare să-mi las somnul baltă și să vin , în miez de noapte , să te ajut, dacă te afli în necaz! Da, da, cu tine, vorbesc, prietenule virtual,  încearcă-mă, dacă nu crezi! Te mai însoiești că aș fi un om bun?…

…..Și, uite-așa, exercițiul acesta poate continua la nesfârșit. La urma urmei, fiecare faptă a noastră, fiecare atitudine sau gând, ne pot așeza în tabăra celor buni, sau dimpotrivă,  a celor răi. Și este foarte important ca, din când în când, să ne dăm câte un astfel de extemporal. Ca să vedem cum stăm. Și cât de curajos ne putem privi în oglindă.

Și pentru că încă suntem în plină sarbătoare a Crăciunului, să știți că un astfel de exercițiu este chiar binevenit. Cu condiția ca, după aflarea “verdictului”, să nu-l ignorăm. Iar de e cazul, să încercăm să îndreptăm ceea ce se mai poate îndrepta! 

Crăciun  fericit, dragii mei!

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA VOUCHER VICHY