La finalul anului se înghesuie, de regulă, în viețile noastre, bilanțurile. De când suntem mici, am fost învățați că , la final de an trebuie “să tragem linie”; iar apoi …concluzii.
Eu nu aștept neapărat Anul Nou, ci mi-a intrat în sânge să-mi dau periodic extemporale, să văd cât de bine sunt pregătită la materia numită “viață”. Un fel de…”auto-extemporale”. Stau în bancă singură, eventual lângă brad și, privind în urmă, încep să țes, pe o coală albă de hârtie, urzeala zilei, săptămanii, lunii, anului care a trecut.
Obișnuiesc deseori să fac acest lucru : să mă “autoanalizez”, să mă pun sub propria lupă, pentru a vedea dacă sunt un om bun sau unul rău. Nu mă prea ajută la nimic, recunosc, dar simt nevoia unor confirmări. Poate….pentru a dormi mai liniștită? Sau poate pentru a avea ce îndrepta, de aici îmainte. Pentru a-mi procura, cum s-ar zice, un nou “challenge”. Această autoanaliză a devenit un soi de “automatism”; de genul urcatului pe cântar – gestul acela firesc, menit fie să te bucure, fie să te scoată din țâțâni.
Exercițiul meu periodic este așadar unul voluntar ; nu mă obligă nimeni să-l fac, dar dacă tot mă apuc de el, mă căznesc să fiu cât mai corectă față de mine însămi, cât mai obiectivă. Ba, chiar …afurisită! Doar n-o să-mi fur singură căciula, pe frigul ăsta!
Uite, de pildă să luăm aceste zile de sărbători, cele mai indicate pentru astfel de bilanțuri.
Judecata o fac cam așa:
Privesc mai întâi spre copilărie. Aici am destule a-mi reproșa , căci ideea de “ușă de biserică” nu avea nicio legătură cu mine. Când eram mică, bunăoară, am făcut lucruri de care acum îmi este rușine. Mă visam doctorița si făceam intervenții chirurgicale cum puteam și unde puteam. Bunăoară, împreună cu un vecin care chiar a ajuns medic, am smuls odată aripioarele unor muște nevinovate ( pe care însă mama le ura de moarte, cand îi invadau bucătăria!) amuzându-ne apoi amândoi de transformarea lor din zburătoare, în ființe terestre. Pe marile ecrane rula, pe atunci, „Călărețul fără cap”, iar pe masa din bucătărie a mamei – muștele noastre, fără aripi, metamorfozate în gândaci. Deci, judecând dupa aceste fapte din trecut – aș putea conchide că sunt un om rău ; deși, fiind pe atunci copil, să zicem că nu se pune. Caci și eu și Marian, vecinul de bloc și colegul meu de șotii, eram convinși că facem experimente științifice. Cu toate acestea, nici până astăzi omenirea nu ne-a fost recunoscătoare.
Oricum, din această primă analiză, rezultă clar că eram un copil rău.
Tot mică fiind, obișnuiam să fur vișinată din rezervele lui tata și să i-o duc pe furiș lui nea Paulică, instalatorul blocului, care ne dădea voie, în schimb, nouă, copiilor, să cutreierăm subsolurile ce miroseau a igrasie. Ne jucam pe atunci de-a eroii lui Jules Verne, ce porneau într-o uluitoare călătorie spre centrul pământului. Noi nu porneam decât spre cele ale blocului, unde totul părea de asemenea extrem de misterios . Și, cum hoția nu poate fi considerată o faptă bună, pentru vișinata lipsă tata îmi aplica cate o curea , iar eu îmi primeam cu stoicism și papara , și încadrarea în “tabăra celor răi”. Iată încă un motiv să nu primesc “coroniță” la Judecata de apoi.
…În același timp însă, nu pot uita cum furam de acasă și hăinuțe din șifonier și i le duceam lui Cami, fetița de peste drum, care copilărea într-o sărăcie lucie și se bucura până la cer și înapoi de rochițele cu volănașe, care pe mine, baiețoiul de atunci, mă exasperau . Deci… cum rămâne cu coronița? Pare că totuși am fost și un copil bun. Câteodată.
Și mai vin cu un exemplu, în favoarea mea : când eram la școală, le dădeam voie tuturor colegilor să copieze după mine. O mulțime de trântori au primit note de trecere pe spinarea mea. Aparent, sunt din nou un om bun, după cum s-ar deduce din asta, deși , dacă stăm strâmb și cugetăm drept, datorită mie au reușit să treacă clasa tot felul de netrebnici și netoți, ajungând mai apoi prin guvernele și parlamentele țării.
Să mergem mai departe, cu o altă confesiune : nu am știut niciodată ce-i invidia . Nu i-am puzmuit nici măcar pe cei care au reușit în viață mai mult decât mine, chiar dacă nu știau carte nici pe jumate ca mine; nu am invidiat nici femeile tulburător de frumoase și nici pe cele cărora Dumnezeu le-a dat bărbați de ispravă, nu m-am uitat chiorâș nici la colegii cu salarii mari, nici la trăitorii în vile cu piscină, nici la posesorii de mașini de fițe. N-am știut niciodată nici să-i urăsc, nici să-i sap, nici măcar să-i vorbesc de rău. Deci, s-ar zice că din acest punct de vedere, sunt un om bun.
În schimb, nu pot ierta. Nu pot trece peste trădări. Nu pot privi cu blândețe către oamenii care mi-au furat munca. Care au profitat de mine, pentru a ocupa un loc „mai în față”. Nu le pot zâmbi celor care mi-au înșelat încrederea, care m-au mințit, privindu-mă în ochi, care m-au luat de fraieră. I-aș strânge pe toți de gât și i-aș târâ prin mocirlă, atârnându-i de picioare, de coada unui armăsar nărăvaș. Mă trezesc noaptea, rugându-mă să li se răsucească viața cu fața spre întuneric. Deci, dacă nu pot ierta, rezultă, oare, că aș fi un om rău, nu-i așa?…Asta e. Atunci sunt un om rău.
Îmi iubesc însă colegii de echipă – cei care îmi rămân alăturiși și la bine și la rău și aș fi gata să sar în foc pentru ei. Le sunt recunoscătoare pentru faptul că nu mă abandonează, chiar dacă acest lucru nu le aduce cine știe ce beneficii – eu fiind prinsă într-un veșnic război dramatic cu nedreptătile din jur și cu cei care le provoacă. Pe colegi îi iubesc însă cu tot sufletul și aș da oricât să știu că le e bine cu mine. Detest să fiu severa cu ei,chiar dacă, de multe ori lucrul acesta devine bumerang și mă lovește puternic. Dar, repet, îi iubesc și-i percep ca fiind “ familia mea de la serviciu”. Aș zice că, din acest punct de vedere, sunt un om bun. Sau, măcar un șef bun.
Dar după una caldă, sunt nevoită să recunosc și una rece. Voi mărturisi că , pe lângă cerșetori, obișnuiesc să trec, în 90 la sută din cazuri, fără să le întind niciun un ban. În fiecare din ei suspiciosul din mine vede un potențial ticălos, care vrea să mă fraierească, inventând povești lacrimogene, pentru ca apoi, după primul colț de bloc, să investească donația primită într-o țuică de prună. Deci…nu sunt un om tocmai bun, se pare. Sau… poate sunt doar un cetățean vigilent?…
Mai am o meteahnă : Mă simt ușurată când dușmanilor mei le este rău. Însă doar dușmanilor mei mari, celor de rea credință, care mă nedreptățesc cu purtarea lor, sau îi nedreptățesc pe cei nevinovați din jur. Jubilez, când unui idiot i se face dosar penal sau când un coleg nesuferit e zburat din funcție. De fiecare dată consider că este voința divină, că primește, de fapt, ce-a meritat. Nu reușesc să empatizez cu jigodiile. Nu știu a linge clanțe de netrebnici, nu-mi iese să fiu tristă și să-mi fie milă de ticăloși, cunriscul ca acest lucru să mă încadreze din nou în tabăra oamenilor răi..
In schimb, sunt în stare să-mi las somnul baltă și să vin , în miez de noapte , să-ți fiu alături, dacă te afli în necaz! Pot lesne renunța la o vacanță frumoasă pentru a te ajuta și îmimpun la bătaie toate abilitățile, relațiile și energiile, pentru a te ști bine! Da, da, cu tine, vorbesc,cititorule, încearcă-mă, dacă nu crezi! ….Te mai îndoiești așadar că aș fi un om bun?
…..Și, uite-așa, exercițiul acesta poate continua la nesfârșit. La urma urmei, fiecare faptă a noastră, fiecare atitudine sau gând, ne pot așeza în tabăra celor buni, sau dimpotrivă, a celor răi. Și este foarte important ca, din când în când, să ne dăm câte un astfel de extemporal. Ca să vedem cum stăm. Și cât de curajos ne putem privi în oglindă.
Și pentru că este prima zi a Crăciunului, să știți că un astfel de exercițiu este chiar binevenit. Cu condiția ca, după ce aflam „verdictul”, să nu-l ignorăm. Să-l analizăm adânc și să încercăm să îndreptăm ceea ce se mai poate îndrepta!
Crăciun fericit, dragii mei!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA BAYLIS&HARDING
Comentează