Bombănelile Marinei Editoriale

Privind “live” spre copiii din Uganda…

                             

    Zilele trecute, la filmări, am avut invitată o doamnă din categoria “Wow!”. Femeia ajuta…copii bătuți de soartă dintr-un orfelinat din Uganda. Trec peste faptul că întotdeauna m-am întrebat ce resorturi ascunse îi mână pe acești oameni, de a-și “exporta” generozitatea în astfel de colțuri pierdute de lume. Dacă-mi recapitulez cunoștințele de demult, rătăcite prin cultura generală, nu descopăr printre ele decât amintirea faltului că , undeva prin clasa a șaptea, toceam chinuit capitalele Africii și că a Ugandei era Kampala. In rest, poate doar niște fotografii rătăcite prin câmpul meu vizual mi-au mai vorbit despre o Ugandă măcinată de sărăcie, cu copii aschilambici țopăind pe pământuri aride. 

Unde vreau să ajung? Într-un cu totul alt loc ( nicidecum în Uganda!). După ce dialogul de pe canapeaua plușată, cu invitata mea, întâmplat la distanta regulamentară a pandemiei, s-a isprăvit, am încercat, in cursivitatea emisiunii cu pricina, o legătură pe skype…cu Uganda!! Mai precis, cu orfelinatul pe care doamna Bauer-Ollert îl ajuta, de la distanță, cu o iubire și dăruire aproape nepământene. 

Și – culmea! – încercarea ne-a reușit ! ( de multe ori dăm chix chiar și cu legături cu alte județe de pe la noi!😩). În câteva scunde, agrementate cu piuiturile de rigoare, ecranul laptopului lui Costin a fost colorat de cicolatiile personaje aflate la mii de kilometri distanță, în inima Africii, într-o localitate pierdută pe harta planetei și care va rămâne mereu așa. O mare de copii – mai mici și mai mari – au început să țopăie, văzând în micuțul ecran de telefon, pe care-l ținea îndreptat spre ei James ( un tânăr de culoare cu niscaiva funcții de coordonare în orfelinatul respectiv ) chipul binefăcătoarei lor, flancate de altele două, necunoscute precum lumea cu care intraseră în legătură – al meu și al lui Costin. Dialogul nu a prea fost dialog, pentru că distanța și limba și-au spus cuvântul – sunetul a fost serios bruiat,  făcând aproape imposibilă comunicarea, dar acest contact chiar și aproape numai vizual, finalizat cu un moment artistic specific, pe care micuții i l-au dedicat doamnei Ollert, au scuzat toate celelalte “bâlbe tehnice” ( cum le spunem noi, în televiziune). 

Nu neapărat destinația acestei legături la distanță ( care sper să fie remarcată de telespectatorii nostri, la difuzarea din această sâmbătă!) m-a marcat emoțional, ci un gând care m-a cutreierat, odată revenită în fotoliul meu confortabil și plușat, roz precum viața despre care  cânta cândva Edith Piaf : gandul meu se referea la felul spectaculos în care a evoluat omenirea, din copilăria mea și până acum. Și mi-am amintit cum scriam scrisori, de mână, pe file de dictando, trimitându-le prietenilor mei, pionieri din alte țări ale blocului comunist, cunoscuți prin tabere sau întâmplări artistice internationale, așteptând apoi, săptămâni în șir, pentru ca poștașul să-mi strecoare în cutia poștală cu numărul 12 raspunsul mult-așteptat. Mi-am amintit și freamătul pe care-l simțeam de fiecare dată, ținând în mână plicuri cu timbre exotice și ștampile multiple, aterizate în cuit amea poștală  din misterioase țări ,  aflate, în fapt, la o aruncătură de băț, dar în care părea, pe atunci,  că nu voi calători niciodată . Și , m-am gandit eu, la filmarea de acum câteva zile :  ce salt spectaculos a făcut, de atunci și până acum, omenirea! Cât de mult s-au ușurat legâturile între oameni, cum poate fi conectat,  pe loc,  miezul Africii  cu ecranul unui laptop, aflat undeva, în cu totul alt colț de lume! 

     Însă…amintindu-mi de nefericiții copiii de culoare , ce țopăiau în același ecran de laptop, n-am reușit să-mi înfrânez un alt gand, venit în grabă în urma primului :  oare a evoluat, cu adevărat, omenirea?…

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SKIN-REPUBLIC