De multe ori o spunem cu uimire: ”viața bate filmul” Și chiar așa și este. Povestea ei este povestea ”Prințesei fără basm” deși azi, prea puțini îi cunosc uluitoarea-i viață! I-a fost hărăzit să trăiască fix un secol în care a putut cunoaște, primi și dărui cât alții în zeci de vieți. Personalitatea cu care încheiem anul în rubrica intitulată Creatori de 10 – Arhitecții de frumos, doamnelor și domnilor este Prințesa Ecaterina Olimpia Caradja iar povestea vieții ei începe aici.
A fost odată ca niciodată o familie care și-a dorit să fie fericită. Erau oameni de rang înalt, binecuvântați cu titluri și bogății. Înalți boieri și prințese se învoiau la vieți în care sporea și averea precum sporea și fericirea. Sau, cel puțin, așa ar fi trebuit să fie și-n povestea lor. Însă nu toate basmele aduc cu ele mult așteptata fericire deși Cerul le trimisese lor darul cel mai de preț când, la sfârșit de ianuarie, în 1893, venea pe lume, chiar în 
București, Ecaterina Olimpia Crețulescu. Părinții ei, doi nobili, precum spuneam mai sus, Irina Cantacuzino și
Radu Crețulescu, chiar și binecuvântați cu un copil atât de special nu au putut găsi nicicum fericirea. Și-au spus deschis că nu mai este cale împreună și au decis să rupă tot ceea ce îi unise cândva. Se pare că venise vremea ca-n acest basm Cel Rău să-și bage coada și, făcându-și cuib confortabil în sufletul tatălui copilei care se pare că nu mai era interesat decât de avere și profund ofensat de divorț, și-a răpit propria copilă și a fugit în Anglia, unde a internat-o într-un orfelinat, pierzându-i urma. În crunta lui dorință de răzbunare pe fosta lui soție a jurat că pe fiica lor mama ei nu avea sa o mai găsească niciodată. O, cât amar și blestem a așezat el în aceste vorbe căci, din păcate, ele aveau să se împlinească întocmai și micuța Ecaterina nu avea să mai fie niciodată revăzută de mama ei.
Aflând că fiica ei adorată a fost răpită, Irina a căutat-o fără încetare. Din dragostea ei imensă de mamă, în vreme ce–și căuta puiul prin lume, a construit o fundație pentru micii orfani, precum și ”Leagănul Sfânta Ecaterina”, cel care există și astăzi, lângă Arcului de Triumf. Încerca, în vreme ce
creștea copiii nimănui să-și aline dorul de fiica ei dispărută prin lume și crescută, la rândul ei, de mâini străine. Drama ei personală, deși subiect monden, nu i-a răpit mamei șansa nouă către fericire și, cum frumusețea ei era vestită la fel ca și educația ei aleasă, Irina a fost cerută în căsătorie chiar de prințul Nicolae Ghica împreună cu care avea să fie binecuvântată cu încă patru copii. Binecuvântată precum și blestemată, din păcate pentru că, la doar 36 de ani, la nașterea ultimului său fecior, Irina avea să moară.
Fostul ei soț, monstrul cu nume de tată, auzind de moartea ei prematură s-a bucurat și a trimis familiei ei, la Palatul Cantacuzino o scrisoare care spunea așa: ”Nu mai am de ce să mă răzbun, fetița poate fi găsită” . Vestea grozavă a faptului că Ecaterina trăia sincronizată cu vestea îngrozitoare că Irina murise prematur au zguduit respectabila familie Cantacuzino din temelii. O mătușă a fetiței pleca imediat spre Anglia, în anul 1908. Căutarea ei a fost una plină de peripeții. Mica prințesă nu se găsea în Anglia, în vreo școală de elită, așa cum ar fi meritat ci tocmai într-o mănăstire din Franța, unde primea o educație ecleziastică, nici habar neavând ea că în România făcea parte din cea mai înaltă clasă socială a vremurilor.
Adusă înapoi în țară, cineva trebuia să își asume educația și îngrijirea ei. Cum mama ei, din păcate murise și cum tatăl ei natural nici nu voia să audă de ea Ecaterina a fost adoptată legal chiar de bunicii ei materni: Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit ”Nababul”, despre care se spunea că este chiar mai bogat și decât Regele, fiind o personalitate extraordinară ce, la vremea respectivă era chiar prim-ministrul țării, și de soția lui. Cei doi s-au ocupat personal de Ecaterina pe care, la 15 ani o trimiteau la școli de prestigiu din Anglia, Franța și Belgia, pentru o educație de rang înalt. La terminarea școlii, Ecaterina vorbea cu ușurință cinci limbi străine!
Întoarsă în țară, dragostea avea să bată și la ușa ei și, din fericire, avea să fie o dragoste adevărată. Se îndrăgostise de prințul Constantin Caradja, militar de carieră cu care se și căsătorea. Și,pentru că îi fusese scris să fie mamă, Ecaterina a născut trei fetițe: Irene, Marie și Alexandra.
În toiul Primului Război Mondial, a trebuit să fugă cu una dintre fiice, care avea numai 10 zile, refugiindu-se în Moldova unde s-a angajat ca voluntar la un spital ce trata bolnavii de tifos. Expusă bolii, s-a îmbolnăvit și ea dar a scăpat, miraculos și s-a întors în Bucureștiul eliberat, dedicându-și viața acțiunilor de suflet. S-a simțit responsabilă să preia în grijă orfelinatul fondat de mama sa și, vreme de ani buni, a fost Mama orfanilor de aici. Mamă pentru nici mai mult nici mai puțin de 3000 de copii abandonați cărora s-a străduit le ofere unele dintre cele mai bune condiții din Europa acelor ani.
Dar basmul ei avea să întoarcă iarăși norii negrii deasupra sa, în anul 1933 când viața îi răpea, la numai 17 ani, fiica ei adorată, Marie. Șapte ani mai târziu, în același basm nemilos, de data aceasta din cauza unui mare cutremur, îi murea în 1940 și Irene, prima ei fiică. Singura ei alinare, din copiii pe care îi adusese pe lume mai rămânea Alexandra, cea de-a treia sa fiică.
Rămasă cu un singur copil al său dar și cu încă alți 3000 de copii pe care îi considera ca fiind tot ai ei, Prințesa Elisabeta Caradja înfrunta, prin propriile ei puteri lumea Celui de-Al Doilea Război Mondial, implicându-se activ. Americanii declanșaseră Operațiunea ”Tidal Wave”, prin care, la 1 august 1943, au bombardat rafinăriile de la Ploiești, pierzând 53 de avioane, în vreme ce 440 de aviatori au fost uciși. Pe terenurile Prințesei aveau să aterizeze, forțat, cu parașuta, sute de piloți, mulți dintre ei fiind salvați și îngrijiți de către Prințesa Ecaterina. Împresionanta ei grijă pentru cei răniți i-au determinat pe oamenii salvați să o numească ”Îngerul de la Ploiești” sau ”Mrs. Blue Cross”, datorită culorilor albastru și alb de pe uniforma ei de asistentă. Prințesa Ecaterina și echipa ei îi puneau pe picioare iar apoi îi ajuta să ajungă în Italia, pentru a se putea îmbarca pe portavioane. Richard W. Britt și William J. Fili, unii dintre cei peste 200 de americani salvați, povesteau despre Prințesa noastrăîn America unde, despre curajul și dăruirea ei se scriau cărți.
”Când au căzut avioanele, la bombardamentele din aprilie 1944, l-a luat pe tata și s-au dus la marginea satului. Atunci a apărut și Regele Mihai. Piloții americani care căzuseră în porumb se temeau că vor ajunge pe mâna nemților, auziseră de grozăviile acestora, așa că voiau să se predea numai autorităților române. Pe cei răniți doamna Ecaterina i-a luat și i-a dus la spitalul din Florești. Cum se făceau bine, îi ascundea într-un loc bun din Predeal”, a povestit detaliat Romică Ionescu, fiul șoferului Prințesei Caradja.
Doar că în basm, cei răi par că nu dorm niciodată așa că despre faptele ei multe și bune nu aveau să audă doar americanii ci și comuniștii din România care, furioși peste măsură, i-au confiscat, în 1949, toate spitalele de caritate.Înconjurată de dușmani feroce, rămasă fără proprietăți și fără posibilitatea de a mai face bine Prințesa Ecaterina Caradja a fost nevoită să fugă din România, ajutată fiind de fiica sa Alexandra, stabilită la Paris. Pleca din țară cu acte false, ascunsă pe un vas petrolier aflat pe Dunăre și trăia două luni halucinante până ajungea, în sfârșit, la Viena. De acolo avea să plece mai departe și să se stabilească în Statele Unite ale Americii unde era deja cunoscută și respectată. În Țara Tuturor Posibilităților nu a stat însă cu mâinile în sân ci și-a continuat activitatea caritabilă, devenind un nume cunoscut mai ales în rândul celor care luptaseră în cea mai mare conflagrație mondială. Preocupată mereu de soarta celor loviți de război, a făcut o permanentă documentare despre soarta rezerviștilor salvați în 1943-1944, ajungând să organizeze reuniuni cu peste 500 de oameni! Prima dintre aceste reuniuni a avut loc în vara anului 1972, în Texas și a fost un eveniment atât de apreciat încât a devenit apoi unul repetitiv la care ea era mereu prezentă ca invitată de onoare.
Tot ea inaugura,, în august 1976, Monumentul pentru Pace de la Valley ForgeNational Historical Park iar la un 
an distanță, pentru faptele sale și pentru ajutorul dat soldaților americani, America o recompensa cu Medalia de Onoare ”George Washington”.
Din faptele ei extraordinare care îi arată, în basmul vieții ei, ce om mare a fost aflați și că odată, pe când se afla în Germania, la Berlin, a cunoscut un tânăr proprietar al unui magazin de antichități. Pe acel tânăr cultivat și modest, Prințesa I-a plăcut atât de mult și efectiv l-a adoptat, cum în marele său neam nu mai există niciun urmaș de sex masculin care să ducă mai departe numele. In familie intra astfel, cu toate titlurile nobiliare cuvenite și cu speranța unui viitor,Ottomar Rodolphe Vlad Dracula Prince Kretzulesco. Un nume pe cat de exotic pe atât de rezonant istoric!
Când Comunismul a căzut în România, Prințesa nu a mai conceput nicio secundă să locuiască departe de țara sa. S-a reîntors in orfelinatul ”Sfânta Ecaterina”, cel care-i purta numele și-a continuat până la final misiunea ei caritabilă pe acest pământ.
În 1992, ”Regele Pop”, Michael Jackson, o vizita la azilul său, cu reverență și onoare pentru munca ei din America și din România. Atunci când un secol se împlinise de la nașterea ei, fascinantul și halucinantul basm al vieții ei avea să se sfârșească, pierind apoi, într-un deceniu și ultima sa fiică dar și băiatul adoptat, luând parca cu ei și suflet și istorie și pur patriotism.
Acest basm adevărat în care fericirea și nenorocirea s-au împletit de la început până la sfârșit ne învață azi că realitatea bate oricând fantezia, că în trecutul nostru au fost oameni cu adevărat mari care și-au trăit cu demnitate destinele încercate fără a-și neglija misiunile de suflet pentru care se născuseră și, datorită cărora noi să putem învăța o lecție esențială a vieții: indiferent de contextul nașterii tale, indiferent de rangul sau de zodia sub care te-ai născut poți fi, pentru ceilalți oameni aflați în nevoie Arhitectul unei luni mai bune.
Mă înclin cu reverență, in memoriam, în fața acestei mari personalități și o așez la locul ei de cinste în lumea Creatorilor de 10 ce au lăsat în urma o lume în care iubirea este infinită chiar și atunci când speranța se ascunde în date istorice cumplite.
Comentează