Bombănelile Marinei Editoriale

Prima mea ieșire “la aer”, după o săptămână de “arest la domiciliu”

         

Nu-mi place nici mie cum sună. Sentința este însă aceeași, în cazul fiecaruia dintre noi. Un inamic nevăzut, crâncen și lipsit de scrupule, erijat într-un Tribunal al Răului, ne-a dat această sentință tuturor. Viața ni s-a răsucit cu susul în jos, speranțele s-au blurat, neliniștile s-au cazat în sufletele noastre, în absența hotelurilor închise peste tot…

… Bref. Tocmai experimentez prima mea iesire “la aer”, după prima săptămână petrecută acasă, adică  fix așa cu  recomandam în mesajul din Campania TVR….Ieșire “la aer” – cât de straniu sună. Un “aer” ce-mi pare însă vrăjmaș ( subconștientul lucrează mai tare decât orice știre de la televizor)  și pe care îl infrunt având alături masca ( fix trei măști mi-au mai rămas, din cele cateva, date mie de o colegă milostivă), mănușile de cauciuc, ochelarii de soare și..prudența. Zilele trecute am fost consemnată și eu la domiciliu, legată cu lanțuri nevăzute de telefon și iPad – singurele mele legături cu lumea de afară. Am scris, m-am documentat, am luat legătura cu zeci de vedete și personalităti, despre care am scris, pe care vi i-am adus mai aproape de voi.

 Între timp, frigiderele s-au golit. Al meu, dar și al dragilor mei părinți, pe care mă căznesc să-i țin în casă, nemaivăzându-i, de două săptămâni, decât cu ajutorul Skype-ului…În imaginea de pe ecranul tabletei, mami și tati îmi par, încet-încet, parcă tot mai îmbătrâniți și-mi vine să mă  sui pe munți imaginari, de groaza că lucrul acesta li se întâmplă fără să mă aibă aproape…

…Mă aflu, asadar,  pe Dorobanți. Mascată, ca într-unul din filmele acelea despre viitor, unde Planeta este luată cu asalt de creaturi diforme, cu gânduri vrăjmașe. Dorobanțiul, altădată vuind de mașini, este aproape gol. Îl traversează , din cand în cand, autobuze la fereastra cărora cate două-trei măsti, nu mai mult,  privesc pierdute pe geam. Trotuarele sunt pustii și ele. ..Uite, aici obișnuia să stea femeia aceea uscățivă care vindea flori , dincoace era chioșcul de ziare, cu taraba doldora de titluri colorate, mai încoace, în fața bisericii,  era teritoriul unui cerșetor bătrân, care avea în buzunare tot atâția bani, câți dinți în gură. Și, probabil, câte zile sau săptamâni de trăit.. Aici, în stația de autobuz,  erau mereu oameni în așteptare….Acum totul e pustiu. Stațiile  plâng, chioșcul de ziare e închis, florile se ofilesc, probabil, prin depozite, cerșetorul , dacă o mai trăi, s-a ascuns de frica unui virus în fața caruia sărăcia lui nu are nicio șansă…Rar, pe lânga mine  mai trece cate cineva. Nu pot să-mi dau seama decât dacă e barbat sau femeie, pentru ca în rest, sunt blindați toti, ca și mine. Cand ne apropiem unii de alții, cautăm s-o facem prudent, întocându-ne capetele în direcție opusă, încercand să nu inspiram în acel moment. Fiecare om din preajmă ne pare un potențial pericol. In fiecare, virusul poate să-și fi găsit lăcaș, purtătorul devenind o adevărată bombă cu ceas…

…In rest e soare, e primăvară și copacii își flutură inconștienți florile, nebănuind că pentru maine meteorologii au anunțat ninsoare. E un fel de coronavirus  al lor, al copacilor înfloriți.. Acum însă pare a fi primăvară în toata regula, dar una dintr-acelea de care nu ai puterea să te bucuri…Mă simt ca o “fetiță cu chibrituri”, personaj din povestea aceea răvășitor de emoționantă, a lui Andersen… Privesc, la rându-mi, cu jind , către “vitrina doldora de primăvară”  și n-o pot atinge. Anul acesta,  primăvara nu e pentru mine, nu e pentru noi. De fapt, nimic nu mai e cum a fost. Noici în jurul nostru, nici înlăuntrul nostru…Recapitulez, în minte, ce am de cumpărat pentru mine și pentru ai mei. Din nou voi suna la ușa lor – ușa apartamentului în care mi-am înghesuit copilăria – va deschide tata, va găsi, pe preș, sacoșa cu “ merinde” ( așa le spun ei, ardelenii, alimentelor). Eu voi fi deja demult ieșită din bloc. Apoi mama mă va suna, ca într-un ritual, mă va certa că nu am stat acasă, că mă expun pericolelor, că de ce cheltuiesc bani pentru ei, că ei nu au nevoie de nimic. Acesta este leit-motivul părinților mei : “Nu avem nevoie de nimic”. Este haina grijii parintești, pe care mi-o așează pe suflet, cu ultimele lor puteri…

….Am ajuns la Mega Image. Un bodyguard mă anunță că programul s-a decalat cu o jumătate de ora, fapt neanunțat nici la intrare, nici pe site-ul magazinului. Adică sa mă plimb jumătate de oră printre coronaviruși?!? Alături de mine, cativa bătrânei neputincioși, sprijiniți care în baston, care în sacoșele pe roțițe, sunt ținuți și ei afară, de un patron bezmetic. Unul dintr-aceia care nu-i respectă nici macar pe cei care-i golesc rafturile, umplându-i buzunarele…Coronavirusul lovește pe toate părțile..

   ….iar acum mă iertați, vă las, mă duc să mă cert cu șeful de magazin. Și nu neapărat pentru mine, ci pentru bunicuții aceia de la intrare, care cine știe cât mai au de trăit…

   

Uscatoare rufe