Arhitecții de frumos Femei de 10

Prima femeie doctor în filosofie

 

Cine ar putea cuantifica vreodată tot răul produs de regimul comunist împotriva intelectualilor români? Cele mai strălucite minți ale țării au fost îngenunchiate și umilite, dezumanizate și împinse spre moarte de minți limitate ce au putut face uz de abuz de putere. Și cine i-ar mai putea aduce ei înapoi vreodată anii pe care comunismul i-a furat? In memoriam, până și respectul și amintirea par atât de puțin! Și, poate tocmai de aceea, Arhitectul de Frumos căreia îi dedic articolul de mai jos este una dintre cele mai strălucite minți ale României de ieri – Doamna Alice Voinescu – prima femeie doctor în filosofie.

 

Ce titulatură impresionantă și totuși incompletă! Se cuvine să completăm spunând că tot ea a mai fost și scriitoare, traducătoare dar și critic de teatru.

Cum s-a născut o astfel de personalitate complexă? Ei bine, cei ce și-au dorit acest copil au fost ei înșiși intelectuali reputați – tatăl său, Sterie Steriadi,  avocat de seamă al orașului Drobeta iar mama, Massinca, era descendentă a lui Petrache Poenaru. 

Născută în 1885, într-o lume patriarhală, Alice Voinescu avea să demonstreze încă din primii ani că este un copil precoce. La doar șase ani citea cu ușurință în limbile română, franceză și germană. Educația ei a fost una generoasă și accelerată. După ce își finalizează studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a ales să plece în Germania și în Franța pentru a se pregăti de doctorat.

În Franța, după ani de studiu intens, în 1913, își susține doctoratul la Sorbona. Marca astfel un moment istoric și devenea prima femeie din România cu doctorat în filosofie. Se cunoaște faptul că lucrarea sa de licență ce fusese publicată la Paris și imediat extrem de apreciată de lumea academică, i-a atras tinerei absolvente nenumărate și interesante propuneri de angajarelector la Paris sau chiar catedra de profesor la o universitate americană. Însă, cum ar fi putut Alice Voinescu să accepte aceste oferte tentante atâta vreme cât toți tinerii intelectuali care se formau înafara granițelor țării se întorceau cu patriotism și dedicație să pună umărul la dezvoltarea României?! A refuzat, așadar ofertele străine și s-a întors în țară, pregătită să-și împartă înțelepciunea cu ai săi confrați. Alege să se dedice esteticii și istoriei teatrului, devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București.

Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel sunt doar patru dramaturgi cărora alice Voinescu le dedică studii ample iar ceea ce o consacră drept o vorbitoare impecabilă sunt emisiunile radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză.

În plină strălucire profesională, în 1940, alege să ia atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari. După război se declară o susţinătoare publică a monarhiei şi o adversară declarată a regimului comunist. Aceste două alegeri atrag imediat atenția Partidului Comunist care o forțează ca, în plină carieră profesională să demisioneze de la catedra sa, singura explicație a regimului pentru acest abuz fiind “atitudinea permanent antidemocratică”

 

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, în 1951 este și arestată fiind nevoită să execute un an și șapte luni de închisoare iar, mai apoi va avea domiciliu forțat într-o comună din Moldova până în 1954. Acolo va trăi în condiții inumane supraviețuind cu greu și doar datorită ajutoarelor primite de la prieteni.

Lumea intelectuală suferea văzând a asemenea nedreptate și se mobiliza curajos prin memorii semnate de mai mulți intelectuali importanți Perpessicius, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu. Datorită acestor memorii, i se  permite să revină în București însă niciodată nu își va mai recăpăta fosta viață, fiind limitată în a trăi dintr-o pensie modestă și a mai aduna ceva bănuți din traduceri din literatura engleză și germană.

Nu i-a fost dat să vadă sfârșitul Regimului Comunist care îi îngenunchease viața și îi furase toate drepturile aristocratice moștenite și pe cele prin multă învățătură dobândite! Furtul vieții ei a fost unul deplin. S-a stins în vara lui 1961, la București.

Poate că una dintre cele mai frumoase și intime moșteniri pe care ni le-a lăsat este volumul „Jurnalul”, publicat imediat după Revoluție, operă ce a fost imediat apreciată ca fiind o lucrare de excepțională valoare literară și documentară. În paginile lui trăiește spumoasa perioadă interbelică, trăiesc George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Marietta Sadova, Gala Galaction, André Gide, André Malraux dar și, la celălalt antipod, chiar protagonista și ororile pe care comuniștii i le-au provocat.

Perpessicius scria în 1953 despre ea: „În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gânduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale.

Ce am mai avea noi de spus astăzi pe lângă toate acestea? Poate puțin ori prea puțin însă, cu siguranță îi datoră profundă admirație și infinit respect – doamnei Alice Voinescu – marea doamnă a filosofiei românești!

Publicitate