Nu cunosc pe nimeni care să nu aibă ceva de vindecat în relația cu părinții sau cu copiii săi. Am în jurul meu oameni care fie se ceartă întruna cu părinții lor, fie se bârfesc intergenerațional, în fața oricui stă să îi asculte.
Și știu destui tineri care s-au mutat în capătul celălalt al lumii, zicând că le e mai bine așa, la distanță cât mai mare de mama prea invazivă sau de tatăl prea autoritar.
Nu știu cum se face, dar relațiile dintre copii și părinți nu izbutesc niciodată să scape de sub amenințarea durerii. Cred că sunt mai multe traume născute din nemulțumirile și suferințele adunate între progenitori și odrasle decât din certurile, trădările sau separările soților, amanților și iubiților, deși parcă am fi cu toții tentați să spunem că iubirea în cuplu este cea care ne-a brăzdat sufletul cu cicatrice. Dar, pe drumurile lungi ale vindecării, obstacolele cele mai multe, cele mai greu de depășit, cele mai greu de oblojit vin chiar de la ființele care, cu siguranță, declară că nu au iubit pe nimeni mai mult decât pe noi și pe care, măcar într-o vreme, și noi am crezut că le iubim cu dragoste fără măsură…
Nici în cărțile cu Harry Potter relațiile dintre copii și părinți nu sunt deloc idealizate, pentru că, așa cum am spus mereu, cartea este o oglindă cât se poate de onestă a lumii noastre ispitite de evoluție, dar ținute mereu în loc de durerile nevindecate. Citește mai departe…
Comentează