Nimic n-a mai fost la fel în viața mea după ce am început să citesc Harry Potter. Nu doar pentru că sunt cărți minunate, lecturi esențiale pentru bucuria sufletului oricărui cititor pătimaș, dar și pentru că întâlnirea cu seria scrisă de autoarea britanică J.K. Rowling a venit în viața mea exact în perioada de întâlnire uluită, dar entuziastă, cu spiritualitatea.
Cursurile și workshopurile la care am început să merg din vara trecută s-au derulat pe fundalul lecturilor constante de seară din Harry Potter, pornite, trebuie să recunosc, nu din inițiativa mea, ci dintr-o dorință a Izei. După câteva conversații legate de lectură cu colegii ei de la Școala Step by Step, școala minunată în care învață, fetița mea cea mică s-a apucat să citească singură primul dintre cele șapte volume – Harry Potter și Piatra Filosofală- , dar a constatat, nu după multe pagini, că nu va termina de citit saga tânărului vrăjitor decât în câțiva ani. Dacă citește singură. Așa că, descurcăreață și orientată către rezolvarea problemelor, și nu către renunțare, Iza mi-a propus o colaborare, în care să citesc eu câteva pagini și ea câteva. După îndelungi negocieri și rearanjări, am ajuns la versiunea eficientă de 20 la 1. Eu, 20 de pagini, ea, una. Dar n-a fost deloc puțin nici pentru ea, credeți-mă, pentru că Harry Potter are, în total, în cele șapte volume, peste 4000 de pagini.
Am luat-o întâi ca pe o treabă de făcut, ca pe încă o activitate din cele impuse de condiția mea de mamă devotată. Așa că, pentru a mă putea implica, am citit eu repede primele capitole, ca s-o ajung din urmă pe Iza și să înțeleg și eu despre ce e vorba, și apoi ne-am străduit să folosim orice interval de timp rămas la dispoziție ca să citim, împreună, din ce în ce mai fascinate.
Am început volumul unu la final de iunie și am terminat volumul șapte, cu un nod în gât și-o stare de dor și plutire, la început de noiembrie. Ne-a luat aproximativ cinci luni și pot să spun cu mâna pe coperta cartonată a oricăruia dintre cele șapte volume că au fost cele mai frumoase cinci luni din relația noastră, a mea și a Izei, ca să nu mai spun că, deși Victor și Ilona cunoșteau deja saga Potter, ni se alăturau și ei ori de câte ori puteau, ca să asculte și să se minuneze împreună cu noi de curgerea fascinantă a acțiunii și de felul în care ea prinde viață din nou prin glasurile noastre. Citește mai departe…
Comentează