foto: Marian Grigore
Azi e soare. Am dat draperiile în lături cu teamă. Afară este încă întuneric, însă nu plouă. Prima veste bună, așadar. Până și vântul a fost mai liniștit azi-noapte. Și nicio avertizare dramatică n-a mai aterizat în iPad-ul meu. La micul dejun, în semn de optimism, am dublat porția de prăjiturele “Pastel de Nata” : două în loc de una! Am declarat mai demult război dulcelui și încerc să mă țin de el. Dulcele intră în viața mea sub alte forme : locuri frumoase, oameni dulci la suflet. Cum va fi, de exemplu, astăzi Excelența Sa, doamna Ambasador Daniela Gîtman. În sfârșit, voi cunoaște “pe viu” omul sufletist care mi-a sprijinit, de la distanță, fiecare pas din prezentul proiect…
Mașina Ambasadei ne culege “de la poalele hotelului”, iar pe drum, la rugămintea mea, oprim să facem o fotografie cu “Adunarea Republicii’ ( Parlamentul portughez), ca un soi de “antreu” al întâlnirii oficiale ce va urma..
Dialogul de la sediul Ambasadei României la Lisabona este unul cald, prietenesc, foarte puțin oficial. Servim un ceai și povestim despre de toate : viață, carieră, copii, Lisabona. Dacă nu m-ar obseda limita de semne impusă de Editură, zău că aș prelungi la nesfârșit dialogul. Dar trag cu ochiul către ceas și primul lucru la care-mi vine în minte este “Vizitele scurte sunt cele mai plăcute”.
Între timp, în timpul interviului nostru, în încaperea elegantă își face apariția un bărbat. Așteaptă tacut să isprăvim, dupa dare Excelența Sa face prezentările : este nimeni altul decât Dinu Gîndu, directorul ICR Lisabona. Am auzit vorbindu-se mult despre domnia sa, despre entuziasmul cu care promovează imaginea României în Portugalia. Dar nu de aici îmi pare cunoscut numele său! Dinu a fost cândva lider al Ligii Studenților din România. Un fel de urmaș al lui Marian Munteanu, dar ușor dintr-o “altă zonă”.
Doamna Ambasador ne “predă” noului venit și în scurt timp mașina lui Dinu Gîndu execută un slalom pe străduțele pietruite, urcând dealul spre Cetatea semeață, pe care o remarcasem incă din zilele trecute, tronând deasupra orașului. Este, de fapt, Castelul de Sao Jorge, unul din obiectivele de top ale orașului. La poarta sa, drumurile noastre se despart, urmând să le reunim peste câteva ore..
…O atmosferă medievală, amintind de bătrâna Sighișoară, ne întâmpină, odată trecuți de zidurile Castelului. Muzicanți stradali, pictori portretiști “la minut”, castane coapte, mici taverne cu câte doua-trei măsuțe scoase la soare, în fața intrării; peste tot – viermuială de turiști, activați de soarele care astăzi a pus stăpânire pe Lisabona. Limbile pământului se amestecă jucăuș, reacțiile sunt cam aceleași : ochii-roată, fotografii cât cuprinde, live-uri pe Facebook.
Castelul “Sao Jorge” a fost sediul regalităţii maure până în 1147, când a fost cucerit de către Afonso Henriques, primul rege al Portugaliei. Era pe timpul cruciadelor creştine. Regele s-a bucurat atunci de ajutorul luptătorilor europeni din nord, în special al englezilor, motiv pentru care castelul a fost numit după sfântul patron al Angliei.
Ce mi s-a părut cool este că una dintre încăperile sale era folosită în mod constant pentru a-l găzdui pe Vasco da Gama în timpul şederilor acestuia în Lisabona, după ce exploratorul se întorcea din călătoriile sale pe mare. Exploratoare sunt și eu, dar …mi s-a refuzat cazarea la Castel. Cică de mine are grija Perfect Tour!
Castelul Sfântul George – cum îi voi spune în traducerea mot-a-mot, este unul dintre cele mai vechi edificii din Lisabona și una dintre cele mai valoroase atracţii turistice din capitala Portugaliei. Castelul este situat în celebrul cartier Alfama, în vârful celui mai înalt deal din Lisabona. Vă dați seama ce frumos se vede de aici Lisabona?
Susana Repolho Correia este directorul de comunicare și ne conduce personal prin Castel. Mi se lipește de suflet, cred că și eu de al său și…după nici jumătate de oră, ajungem să vorbim de parcă ne-am cunoaște de o viață : ea îmi povestește despre nemernicul său de bărbat și despre cât de greu i-a fost să-și crească singură cei doi băieți, eu – despre necazurile mele cu bărbații, aflate în toi…Ne însoțește sus, pe metereze, de unde Lisabona se vede ca-n palmă și unde Marian îmi face, cred, una din pozele ce vor candida pentru coperta cărții.
Pierdem ceva vreme printre păunii care umblă-n libertate prin curtea castelului, socializând cu vizitatorii acestuia. Sunt vreo 40, trăiesc prin arborii din jur. Ridicăm instinctiv capul și rămânem interziși : coroanele acestora sunt pline de …păuni! Zici că ar fi niște copaci din povești, în care, în loc de roade, cresc frumoasele zburătoare cu cozile muiate în acuarele. …Undeva, la ieșirea din castel, un trubadur interpretează muzică medievală. Îmi amintește de “Ultima scrisoare a Don Juanilor” pe care Victor o mai cânta prin spectacolele lui…
Lăsăm zidurile Castelului în urmă și coborâm voinicește pe piatra cubică, adunată în străduțe înguste ce compun faimoasa Alfama. Da, am ajuns în sfârșit în cartierul pe care îmi doream nebunește să revin și care mi se lipise de suflet încă de acum 10 ani… Dar despre el – în episodul următor.
Comentează